1 Decembrie – Ziua în care ne întoarcem la noi
Există o zi în an în care România se oprește puțin din alergarea ei haotică.
O zi în care ne uităm, chiar și pentru câteva clipe, la tricolor nu ca la un decor, ci ca la o amintire.
Amintirea unui început.
1 Decembrie nu este doar o dată în calendar. Este un fel de „și totuși” al istoriei noastre: și totuși, cândva am crezut că putem fi uniți. Și totuși, o țară întreagă a visat în aceeași direcție. Și totuși, am reușit ceva uriaș, într-o vreme în care oamenii aveau infinit mai puțin decât avem noi astăzi, dar infinit mai multă speranță.
Astăzi, poate că nu mai știm să folosim speranța. Dar știm să simțim.
1 Decembrie este despre oamenii simpli.
Despre femeile care au ținut gospodăriile în picioare în timp ce bărbații plecau la război.
Despre țăranii care nu știau litere, dar știau ce înseamnă țara mea.
Despre cei care au unit nu doar provinciile, ci și poveștile unei națiuni.
Ei nu au avut nici internet, nici televizor, nici influenceri.
Au avut doar voință și un steag ținut în mâini muncite.
Astăzi, România arată altfel.
Ne certăm pentru orice.
Suntem împărțiți în bule care nu se mai ating.
Ne supărăm, ne retragem, ne plictisim, ne revoltăm, ne dușmănim… și uităm că, în ciuda diferențelor, suntem tot ai aceleiași țări.
Suntem România de azi:
România celor plecați și a celor rămași.
România celor care construiesc și a celor care doar critică.
România în progres, dar și România încă rănită.
Și totuși — ceva ne leagă.
O emoție greu de descris, dar imposibil de negat: când vezi tricolorul țării și medaliile oferite conaționalilor tăi pe podiumurile celor mai importante competiții internaționale, îți tresare inima în piept.
Indiferent cât de departe ești.
Indiferent cât de supărat ești pe stat, pe politică, pe prezent.
Nu e patriotism zgomotos.
E un fel de apartenență tăcută.
Ziua Națională ar trebui să fie despre recunoștință, nu doar despre trecut
Recunoștință pentru părinții care au muncit o viață și nu s-au plâns.
Pentru profesorii care încă mai cred în copii.
Pentru medicii care au rămas în țară și salvează vieți în spitale pline.
Pentru militarii care se întorc sau nu se mai întorc.
Pentru voluntari, pentru cei care pun umărul, pentru cei care aleg să nu renunțe.
Pentru oamenii care țin România în mișcare chiar și atunci când statul nu o face.
România de astăzi are nevoie de un alt tip de unire
Unirea dintre: bun-simț și responsabilitate, solidaritate și curaj, drepturi și respect, adevăr și demnitate, incluziune și toleranță.
O unire între oameni care nu trebuie să fie identici ca să poată construi împreună.
1 Decembrie este, de fapt, o invitație
O invitație să ne mai uităm o dată la noi, la felul în care vorbim, la felul în care judecăm, la felul în care trăim împreună.
Nu avem nevoie de artificii sau parade ca să simțim România.
Avem nevoie de un strop de sinceritate.
Să ne întrebăm, măcar azi:
Ce pot face eu ca România să semene mai mult cu țara pe care o iubesc în mintea mea?
**Pentru că România nu este doar trecutul ei. România este tot ceea ce suntem noi, zi de zi.**
Indiferent unde trăim.
Indiferent cu cine votăm.
Indiferent câte greutăți ne ridică viața în față.
La Mulți Ani, România!
La Mulți Ani, tuturor celor care încă mai cred în tine.
Președinte fondator OADO
Prof. Univ. Dr. Florentin Scalețchi