Abuz de tastatură…să mă transform în ploaie şi să ţip cât mă ţin norii de tare (Exclusivitate)

Mamă, ce tare scrii!”, „marfă rău ideea”, „ ce ingenios”, „m-am regăsit”, „am simţit ce-ai scris tu acolo” etc.

Tot zic că trăim nişte vremuri în care ne plac toţi şi toate-s faine. Dar sunt? Că personal m-aş bucura mai tare dacă ai împărtăşi ce am creat şi cu restul oamenilor. Nu zic, mă bucură feedback-ul direct, dar mă fericeşte momentul ăla când văd că ţi-a plăcut atât de tare ce-am creat, că ai simţit nevoia să împarţi şi cu oamenii tăi.

Poate sunt eu prea visătoare, încă mai sper, încă mai cred, că undeva în adâncul faţetelor internetului, există urmă de suflet. Dar, mna, eu şi plâng uşor. Unii spun că-s prea sensibilă, alţii prea puternică.

Eu plâng să mă eliberez. Şi mă doare  ipocrizia asta. Mă consumă şi-mi vine să urlu. Efectiv îmi vine să ies la mine aici în cartier, să mă transform în ploaie şi să ţip cât mă ţin norii de tare.

E trist. Şi-mi dau seama că e trist. Dar sunt oameni care nu realizează că această indiferenţă are impact pe termen lung asupra artiştilor. Pentru că oamenii ăştia stau ore, zile, săptămâni, pentru un concept.

După ce au conceptul, vine partea de implementare a lui. De multe ori conceptul nu se pupă cu ceea ce se poate face şi e nevoie de o readaptare a situaţiei, şi implicit de regândire a conceptului. Şi tot aşa…

Şi zic artişti pentru că, în general, urmărim în mediul online oameni care se dau peste cap pentru ca tu, cel care stai şi dai din deget, să te opreşti, pentru nu mai mult de 5 secunde, să dai o inimioară. Asta, desigur în cazurile fericite, că-n mod normal te uiţi, dai like mental, treci mai departe şi intri tot la scandal.

Recent mi-a citit tata un text pe care l-am rugat să mi-l trimită şi simt nevoia să-l pun aici pentru că el spune multe despre cum suntem noi ca popor încă din felul în care sunt formulate expresiile.

Cumva, din momentul acela am înţeles că noi suntem nişte barbari. Şi că, dacă nu vine cu apreciere din străinătate, noi, intern, nu ştim să apreciem.

Mă rog, nu ştim să apreciem în proporţie de 80% ca să păstrăm regula cu 80-20. Şi, dacă apreciem, nu apreciem până la capăt. Că aşa suntem noi, ne plac mult jumătăţile.

Pun textul, că-mi vin multe idei între timp şi n-aş vrea să nu împart şi cu tine „comoara” aceasta lingvistică şi-ţi mai explic după de ce sunt suparată.

„Mi-am dat seama că în însăși limba noastră, în dulcele nostru grai, se ascunde un secret despre natura noastră românească.

Noi suntem, prin excelență, niște bătăuși.

Ne place bătaia!

O și cunoaștem bine, că am mai luat. Pai ia fiți atenți aici:

– Noi ne începem fiecare sărbătoare cu o bătaie, pentru că noi nu curățăm covoare, noi le batem (săracele!).

– Noi nu parcurgem un drum, noi îl batem (ce-om avea cu el?!)

– Chiar și când suntem gânditori, cu un început de intelectuali, tot ne bate… un gând.

– Inima noastră de român pur sânge, nu pompează, nu ticăie, ca la orice muritor de rând, ci bate!

– Pantofii noștri nu ne rod, nu ne sunt mici sau mari, ci scurt – ne bat, mai ales dacă sunt românești.

– Nu mai poti să ii urezi, dom’le, de bine cuiva, că tot la violență ajungi: „Bată-te norocul să te bată!”, iar când te-ai săturat de el îi urezi: „„Cale bătută!”.

– Unul dintre dansurile noastre tradiționale (din zona Moldovei, evident) este „Bătuta”.

– Laptele nostru nu-i fermentat, nuuuu… el e bătut.

– Noi nu ciocănim, noi batem la ușă. De ciocănit poate oricine, dar când vine rumânu’, trebuie să simți!

– Nu știm să avem o competiție sportivă loială nicăieri. Scopul nostru e să-l batem pe ăla.

– … la noi până și vântul bate, pe afară și prin buzunare (uneori) și-apoi îi mai dă și cu ploaie. Și atunci știi că ești bătut și de soartă, nu doar de consoartă.

– Ai zice că „a bate” e unul dintre verbele preferate, cu litera „B”, ale românilor după „a bea” și deseori se petrec chiar în ordinea asta.

– Să mă bată Dumnezeu dacă nu iubesc eu limba asta a noastră!

– Eh… dar ce-mi bat eu gura aici… “

Şi noi nu ne susţinem decât dacă e cineva pe val sau dacă cineva moare. Şi-ţi dau câteva exemple simple: Halep, „campioana noastră”, Cristian Mungiu „regizorul nostru”, Andrei Gheorghe „marele nostru om de media” etc.

Concret, noi, cu ce am susţinut pe cineva vreodată? Dar noi, toţi nişte comentatori de altfel. Toţi ştim istorie şi cum au crescut restul şi capra vecinului mereu a fost mai grasă că „ăla  ştiu eu ce a făcut şi a dres”.

Şi e trist că ne mâncăm ca proştii între noi şi vin alţii şi se servesc din ce ar trebui să mâncam noi. Că noi, suntem preocupaţi să înmânăm „bătaie virtuală”, să dăm din degete pentru că din gură nu suntem îndeajuns de rapizi să putem formula corect un argument.

Între uz şi abuz, noi unde suntem? Că-ţi prinde conţinutul meu, dar faci abuz de tastatură.

Zicea Oreste la un curs, că e nevoie de trei generaţii să schimbi o mentalitate. Tind să cred că-i nevoie de mai multe. Dar sper să mă înşel şi sper să reuşesc să ajung în punctul în care nu mă mai consumă indiferenţa şi escobar-ul. În mintea mea utopică, noi facem echipă şi noi lucrăm pentru ca nouă să ne fie bine. Într-o zi…

Andreea Achivei

Masterat, anul II

Comments

comments

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.