AI NOȘTRI CA BRAZII: Mareșalul Alexandru Averescu
Mareșalul Alexandru Averescu, președinte al ”Ligii Poporului”, prim-ministru al României (1918, 1920-1921, 1926-1927), s-a născut în localitatea Babele, lângă Ismail (în prezent Ucraina), la 9/21 martie 1859.
A urmat cursurile Școlii de Arte și Meserii din București (1876), absolvind apoi Școala Divizionară Militară de la Mănăstirea Dealu (1881), iar în 1886, Școala Superioară de Război de la Torino (Italia).
Ofițer de carieră, a urcat toate treptele ierarhiei militare: sublocotenent (1881), căpitan (1889), general de brigadă (1906), mareșal (1930).
Devenit șef al Marelui Stat Major al armatei în 1911, la începutul primei mari conflagrații mondiale a primit comanda Corpului 1 armată (1914), iar, în momentul intrării României în război, era comandantul Armatei 2 (1916-1918) și al Grupului de armate de sud (1916).
Este de remarcat că mareșalul Averescu a participat la marile campanii militare purtate de România în perioada modernă: în timpul Războiului de independență (1877-1878) s-a înrolat ca sergent-voluntar, dobândind brevetul de ofițer; în perioada celui de-al doilea Război balcanic (1913) a comandat operațiunile armatei române din Bulgaria, iar în Războiul pentru Întregirea României (1916-1919), a deținut o poziție de prim rang. Pentru a salva situația care se crease, în toamna lui 1916, a elaborat un plan militar ce viza apărarea Capitalei: Operațiunea Flămânda. În vara lui 1917, a pregătit și condus bătălia ofensivă de la Mărăști (11/24 iul—19 iul./1 aug.).
A fost unul dintre cei mai de seamă comandanți ai armatei române moderne, fiind ridicat, în 1930, la rangul de mareșal al României.
În plan politic, după ce și-a dat demisia din armată (militarii nu puteau desfășura activitate politică), la 2 aprilie 1918 a lansat un apel ”Către toți românii”, anunțându-și hotărârea de a crea Liga Poporului, ”a cărei singură menire ar fi îndreptarea dorită și cerută de toți”. Cu maximă sinceritate și dând dovadă că a descifrat sensul profund al nemulțumirilor societății românești din acea perioadă, Alexandru Averescu mărturisea mai târziu: ”Am intrat în viața politică împins de împrejurări: nici nu-mi trecea prin minte că într-o zi voi juca în țara mea un rol politic, pe care evenimentele din urma războiului mi l-au rezervat”. Și tot el venea să precizeze: ”În mijlocul frământărilor de război, conștiința generală și-a dat seama că răspunderea nenorocirilor prin care trecea se datorează mentalităților oamenilor care au avut destinele țării în mâini, adică partidelor politice care au cârmuit țara până la război. S-a născut atunci dorința neînfrânată de a se rupe cu trecutul și a se porni pe o cale nouă în viața politică. Această dorință a fost generală. Privirile tuturor acelora care au fost luați de noul curent s-au îndreptat asupra mea. Am crezut că m-aș fi făcut vinovat de adevărată lipsă de iubire de țară și de neam a nu primi steagul ce mi se punea din senin în mână”.
Astfel încât, împreună cu un grup de oameni politici desprins din Partidul Conservator, în aprilie 1918 a fost înființată Liga Poporului, formațiune politică ce avea să aibă, pentru prima dată, reprezentare națională după război. În 1920, Liga s-a transformat în Partidul Poporului.
Ministru de război în guvernul I. I. C. Brătianu, a coordonat acțiunile militare pentru înăbușirea răscoalei țărănești din 1907, Averescu a devenit prim-ministru și ministru ad-interim la Externe, în perioada 29 ian./11 febr.-5/18 mart. 1918.
În fruntea noii formațiuni, Partidul Poporului a exercitat, pentru a doua oară, funcția de președinte al Consiliului de Miniștri în perioada 13 martie 1920-17 decembrie 1921 (perioadă în care, printre altele, se decretează reforma agrară și este reprimată greva generală din octombrie 1920 a muncitorilor din România) și apoi între 30 martie 1926-3 iunie 1927.
A funcționat și ca ministru secretar de stat și consilier al Coroanei (1938).
În afara activității politice și militare, a desfășurat și o activitate publicistică, în special ca director al revistei ”România Militară”. A lăsat câteva lucrări de specialitate: ”Tactica” (3 volume, 1887-1889), ”Jocul de război” (1903), ”Călăuza ofițerului” (1904), ”Operațiunile de la Flămânda” (1924), dar și de memorialistică (”Răspunderile”, 1918, ”Notițe zilnice de război 1916-1918”, 2 vol., 1937).
A fost distins cu ordinele ”Steaua României” și ”Coroana României” și cu medaliile ”Bene Merenti” și ”Crucea Trecerii Dunării”.
La 7 iunie 1923, a devenit membru de onoare al Academiei Române, în semn de recunoaștere și prețuire a meritelor sale în plan politic și militar.
Mareșalul Alexandru Averescu a murit la 2 octombrie 1938, trupul său neînsuflețit fiind depus în cripta de la Mărăști, în mausoleul ridicat aici prin străduința sa, pentru a cinsti pe eroii bătăliilor din vara anului 1917.
Sursa: AGERPRES