Asasinarea democraţiei, între progresism şi autocraţie
Democraţie şi stat de drept, aşadar. Pe de o parte, puterea majorităţii poporului, exprimată la urne şi pe de alta, puterea de netăgăduit a legii. Ancorele instituţionale, care evită deriva către autocraţie şi dictatură a unui stat.
O să mi se reproşeze de către unii, însă, că pun alături într-o formulă monolitică inadecvată două noţiuni, care la acest început de secol XXI par să nu mai încapă lesne în aceeaşi teacă. Cel puţin, din perspectiva concepţiei politice a Europei. Mi se va atrage, fără doar şi poate, atenţia că din punct de vedere unional, din perspectiva stângii neomarxiste europene, statul de drept tinde să sufoce, paradoxal, democraţia. Că, sub tropăitul birocraţiei normativ-legale a establishmentului comunitar, din logica plebiscitară a puterii poporului rămâne pe zi ce trece doar… puterea (!) unei elite politice cu tentaţii discreţionare şi suficiente democratic. O elită politică, ruptă de realitate şi doar toleranţă la esenţa democraţiei, al cărei exerciţiu administrativ-continental se manifestă în continuare la umbra unei triste constatări, pe jumătate anecdotică: mult kratos şi mai puţin demos.
Dar ce să mai spui despre alăturarea celor doi termeni în ţări precum România lui Dragnea, Rusia lui Puţin, Venezuela lui Maduro şi, până la un punct, Ungaria lui Orban!? Ţări în care statul de drept este, de această dată, suprimat de autocraţi mai mult sau mai puţini psihotici şi de varii potenţe, la adăpostul fornăitoarelor discursuri despre beneficiile democraţiei. Oricum ne-am uita la realitatea socio-politică a acestui început de secol, se pare că democraţiei îi este sortit, cu din ce în ce mai mult entuziasm, rolul de decor. Un fundal meritoriu, frecventabil, convenabil şi fast în faţa căruia se joacă, însă, tragicomedia autocraţiei de rituri diferite. Iar punerea în scenă se concentrează pe două scenarii de extracţii ideologice diferite, care folosesc instrumente artistice asemănătoare.
Naraţiunea unională ne asigură că fericirea popoarelor bătrânului continent stă în capacitatea izbăvitoare a elitelor bruxelleze de a ne explica şi a ne convinge legal (!), cu pârghiile statului de drept, că de binefacerile corectitudinii politice, ale poliţiei gândirii şi ale marxismului cultural fac parte din noua logică a democraţiei. Democraţia neomarxistă a Noii Stângi progresiste. Binefaceri impuse prin tratate unionale, care nici măcar nu au fost validate plebiscitar în toate ţările Uniunii şi prin proiecte constituţionale, care ignoră până şi rădăcinile iudeo-creştine ale Europei. Şi, asta, în cel mai pur mod nedemocratic! Adică, fără să existe vreo consultare populară la nivel continental în acest sens. Cu mainstream media, trecută în contul acestor elite şi cu legiuni academice de agenţi culturali exemplar pregătiţi ideologic, democraţia se sufocă sub asaltul legalităţii deconstrucţiei identitare. Legalitate care, spre exemplu, în materia migraţiei încalcă tot ceea ce înseamnă reglementări stabilite prin tratatele Uniunii Europene.
Naraţiunea autocrată de tip putinian, regăsită printre alţii şi la personajul autohton dragniot – o „ideologie” de tip SRL subteran – invocă democraţia pentru a înăbuşi statul de drept şi, finalmente, pentru a distruge democraţia însăşi. La adăpostul arestării Justiţiei, a mass-media şi cu ajutorul unor majorităţi parlamentare confortabile, aservite economic prin privilegii legale, autocraţiile de rit neo-medieval transformă spaţiile statale în feude proprii, împărţite între clanuri politico-economice de inspiraţie mafiotă. Acestea folosesc pauperizarea populaţiilor indigene, pentru a impune apoi servituţi sociale creatoare de majorităţi electorale ilegitime. Ca atare, nedemocratice.
Ambele realităţi narative stau la baza confruntărilor ce se desfăşoară pe continentul european la acest început de secol XXI şi ambele ignoră, de fapt, esenţa democraţiei. Căci, esenţa acesteia constă în frumuseţea capacităţii ei de a delega dinspre cetăţean către politician, puterea! Puterea de a ajunge să guverneze în numele poporului şi în favoarea acestuia, în deplina înţelegere a sensului noţiunii de interes public şi prevalent a legii. În realitate, însă, accederea la putere prin pârghii democratice are ca obiectiv ulterior doar accesul la resurse în interes de grup şi împărţirea acestora în mod discreţionar între acoliţi. Şi, când spun „resurse” nu mă refer doar la cele economice/financiare, ci şi la cele culturale, sportive, artistice, academice, tehnologice, ştiinţifice, relaţional-umane
Ambele realităţi pot distruge, în această fază de redefinire a prezentului şi viitorului Europei, frumuseţea şi fastitatea democraţiei. Până la urmă, indiferent de scăderile şi măririle lui, singurul sistem de organizare politico-socială care, pe de o parte, şi-a demonstrat viabilitatea în confruntarea cu dictatura proletariatului şi cu orice alt tip de dictatură şi, pe de altă parte, a oferit fiinţei umane şansă reală a afirmării libertăţii sale individuale şi vocaţia căutării fericirii personale.
Şi, ambele realităţi desfid în mod barbar cuvintele unuia dintre părinţii fondatori ai SUA, George Washington: „Raţiunea şi experienţa ne împiedică să ne aşteptăm că moralitatea naţională să poată prevala în faţa principiului religios, necesar unei guvernări libere” (1).
Dan Uncu
________________________________________________
(1) “Washington’s Farewell Address,” September 19, 1796, Heritage Foundation First Principles Series Primary Sources No. 12, http://www.heritage.org/… /prim… /washingtons-farewell-address.