Cauze vechi ale unor probleme sociale actuale – Eugen BLAGA
Nu cu mult timp în urmă, aflîndu-mă într-o zonă dragă sufletului meu, dar care, cum se spune, uneori, sarcastic, păcat că este locuită …de unii care nu o merită, am avut revelaţia unei întîlniri, dorite de foarte multă vreme, dar care, din varii motive, de cele mai multe ori subiective, nu s-a realizat.
Întîlnirea mea cu o autentică şi stimabilă doamnă a fost, pe lîngă multe altele, şi un minunat prilej de a rememora împreună o istorie demult uitată, o istorie trăită împreună, o istorie a unor probleme sociale şi, mai ales, a unui domeniu, cel al protecţiei sociale, dintotdeauna actual, acum mai actual decît oricînd înainte. Este vorba de domeniul asigurărilor sociale.
Întîlnirea cu stimabila doamnă Ileana merită ea însăşi o prezentare. O readucere în prim plan a unui om de excepţie, a unui intelectual rafinat, septuagenar acum, dar care, în ciuda vîrstei, uimeşte. Uimeşte prin fantastica capacitate de a rememora, prin lecturile actuale serioase, solide, pe care şi azi le are, prin uluitoarea sa forţă de a sintetiza, de a analiza, din perspectivă istorică, de cele mai multe ori, cum rar se mai face astăzi, fapte, decizii ale vremurilor trecute, dar care, vai, şi acum, marchează fundamental domeniul. Doamna mai uimeşte şi prin seriozitatea abordării, prin actualizarea perfectă a domeniului legislativ, a legislaţiei sociale în întregul ei, şi, mai ales, a celei de asigurări sociale.
Nu pot trece, însă, cu vederea, ceea ce psihologii şi geriatrii, cei pasionaţi de cercetare, ne-au demonstrat de foarte multă vreme, anume că limpezimea minţii, exerciţiul intelectual continuu, gîndirea pozitivă despre oameni, apoi curajul, înţelepciunea, gîndirea raţională, speculativă şi scormonitoare înfrumuseţează şi conservă, în ciuda timpului, a anilor, chipul. Doamna demonstrează, cu prisosinţă, toate aceste lucruri. Rareori mi-a fost dat să întîlnesc, chiar la persoane mult mai tinere, o atît de multă seninătate pe chip, un chip curat, luminos, frumos, fin, ocolit de ridurile inerente vîrstei, desenat în laboratorul miraculos al munţilor, al oierilor din Mărginimea Sibiului, trăitori pe aceste meleaguri de mii şi mii de ani. Cu rădăcini profunde, provenind dintr-o autentică şi renumită familie de oieri, doamna Ileana, fiind la prima generaţie ce s-a desprins de ocupaţiile ancestrale ale familiei, alegînd cartea, a decis să ia drumul sacrificiului de sine, într-o perioadă grea pentru ţară, cînd exprimarea publică liberă a ideilor şi opiniilor personale era grea sau aproape imposibilă. A ales întotdeauna să spună adevărul într-o manieră extrem de personală, să ceară dreptate, să nu accepte ceea ce atunci era acceptat, dar nedrept, anume umilirea unor oameni în numele unor principii artificiale, de partid şi în numele unor politici sociale, concepute nu pentru oameni, ci împotriva lor. A ocupat, din credinţă şi convingere, nu din oportunism sau din dorinţă de mărire, poziţii importante în structurile vremii. Atît în cele locale, judeţene, cît şi la nivel naţional. Multă vreme şi multă lume credea atunci, datorită ascensiunii, că doamna este susţinută, cum se spunea în epocă, de cineva de sus. Nu a avut pe nimeni sus. Poate doar pe Dumnezeu şi, alături de el, oamenii. Mai ales oamenii necăjiţi, năpăstuiţi de soartă, oamenii bolnavi, care nu puteau beneficia de pensii de invaliditate, din cauza restricţiilor, şi pe care doamna îi pensiona, apoi minerii, pe care i-a iubit, le-a înţeles, mai mult decît oricine, zbuciumul, riscurile unei meserii ce-i aşeza în fiecare zi la limita vieţii şi pentru care s-a luptat să li se recunoască condiţiile inumane de muncă, egale şi cu cele de azi, apoi să li se recunoască grupele de muncă pentru condiţii deosebite, dar, mai ales, să se accepte de către organele de partid şi de stat pensionarea lor atunci cînd condiţiile legale erau întrunite. Puţină lume mai ştie astăzi că exista plan naţional de pensionare, care hotăra, în ciuda datelor statistice, a realităţilor demografice, a estimărilor bazate pe realitate, cîţi oameni se pot pensiona într-un an. Aşa se face, şi doamna Ileana poate oricînd demonstra, chiar şi acum, că, anual, la peste 50000 de persoane nu li se accepta pensionarea, impunîndu-li-se să continue munca. Mai avea lîngă sufletul său oamenii care aveau nevoie de asistenţă socială, dar şi pe cei care, deşi nu se recunoştea oficial, nu aveau locuri de muncă. A încercat, în acele vremuri grele, să-şi cîştige aliaţi, să aducă lîngă ea oameni, oamenii puternici ai zilei, care puteau ajuta oamenii, pentru ca, împreună, să lupte pentru dreptate, să poată da celor năpăstuiţi mai mult decît era în declaraţiile oficiale şi în documentele de partid ale vremii. Din păcate, nu a reuşit. Cei care trebuiau să o facă nu au făcut-o. Şi, atunci, a rămas singură în faţa puternicilor. În faţa celor care, puşi de partid, aplicau, fără comentarii, întocmai, indicaţiile de partid. Şi atunci a fost sfîşiată. I s-au pus în cîrcă lucruri grele, acuze nefondate, contrazise de documente, pe care doamna le are şi acum. Nu le-a păstrat nicidecum pentru a-şi demonstra autentica dizidenţă, poate una din cele mai reale şi mai periculoase dizidenţe. Nu a cerut nimic după 89. Nu s-a adresat televiziunilor, nici presei scrise, pentru a proba, cu documente, abuzurile, ilegalităţile, dar mai ales fraudarea bugetului asigurărilor sociale. Acum, după mai bine de 23 de ani, puţini dintre cei care gestionează sistemul, şi aici mă refer la lucrătorii ministerului de resort, ştiu că, în foarte mare măsură, deficitul enorm al bugetului asigurărilor sociale este generat de o masivă deturnare a fondurilor. Mare parte din uriaşul excedent existent, cînd România avea peste 8 milioane de salariaţi şi sub 2 milioane de pensionari, a fost alocat construcţiilor megalomanice pe care azi le vedem. Casa Poporului, Bulevardul Victoria Socialismului, Canalul Dunăre-Marea Neagră şi altele au muşcat nemilos din banii cu care cei peste 8 milioane de salariaţi s-au asigurat pentru perioada cînd nu vor mai putea munci, pentru pensie. Şi, pentru ca sumele ce urmau a fi deturnate să fie din ce în ce mai mari, s-au dat indicaţii. Iată una dintre ele, preluată din Circulara nr.78643 din 25 februarie 1985 a Ministerului Muncii, cabinetul ministrului, adresată tuturor directorilor Direcţiilor pentru Probleme de Muncă şi Ocrotiri Sociale judeţene, precum şi primiior secretari ai judeţenelor de partid: În vederea aducerii la îndeplinire a acestei sarcini este necesar a se acţiona în continuare, cu toată hotărîrea, împreună cu organele competente, pentru aplicarea strictă a îndrumărilor date cu privire la temporizarea pensionărilor şi menţinerea în activitate a personalului muncitor apt de muncă şi după împlinirea vîrstei de pensionare, precum şi pentru creşterea exigenţei şi a răspunderii cadrelor medicale care efectuează expertiza capacităţii de muncă, la revizuirile periodice şi la încadrarea în grade de invaliditate. Circulara a fost semnată de ministrul de atunci, Maxim Berghianu.
Dacă nu ar fi foarte trist, ar fi hazos. Preluarea din lumea fotbalului de atunci a termenului şi strategiei de temporizare, introdus în fotbal, dacă nu greşesc de Helenio Herrera, adică a jocului în aşteptare, a jocului care să blocheze adversarul, tactică utilizată în fotbalul acelor vremuri, atunci, ca şi acum, stîrneşte consternarea. A compara un joc sportiv cu partea activă a vieţii unor milioane de oameni, a prelua o strategie fotbalistică de către o strategie socială, a construi o politică publică avînd ca fundament tragerea de timp, temporizarea adică, mi se pare acum, dar aşa ni se părea şi atunci, a fi o glumă sinistră. Şi iată că nu a fost o glumă, ci un lucru extrem de grav.
Este, dacă nu am avea în faţă documentul, incredibil ca cineva, fie el ministrul sau oricine altcineva din ierarhia vremii, să impună temporizarea pensionărilor, cu alte cuvinte să nu fie pensionaţi oameni care îndeplineau condiţiile de pensionare, ba, chiar mai mult, să fie ţinuţi abuziv în muncă. Şi toate acestea pentru a nu se consuma din fondul de asigurări sociale, pentru ca excedentul astfel obţinut să fie dirijat spre alte destinaţii.
Doamna Ileana, în acel an, 1985, a îndrăznit să nu respecte decizia. A continuat să pensioneze, legal, oamenii care aveau condiţiile de pensionare întrunite. Fără să ţină seama de indicaţii. Au urmat represaliile. La 21 octombrie 1985 a fost chemată, din ordinul aceluiaşi ministru, în faţa Biroului Executiv pentru… discutarea nerespectării voite a indicaţiilor ministerului. De aici pînă la destituire nu mai era decît un singur pas.
Vom continua, în numerele viitoare, să prezentăm şi alte cauze, alte decizii ale vremurilor demult trecute, dar şi mai actuale, care au devalizat fondul de asigurări sociale şi care, lună de lună, transmit îngrijorări celor care, astăzi, sînt beneficiari de pensie pentru muncă depusă şi nu de ajutor social, cum în mod voit eronat se spune de către unii, sau din prostie de către alţii.