Fragmente de jurnal marinăresc (V) – Adrian ONICESCU
Decapitările din Siria, uciderea unei fete creştine căreia i-a fost înfipt în gât un crucifix, prin gură, actele de canibalism de acolo m-au convins că oamenii, în anumite circumstanţe nu doar că nu mai aud vocea raţiunii dar se pierd de toate achiziţiile etice ale mileniilor de cultură umană. Nu ştiu cum se poate evita ajungerea în acele circumstanţe criminale pentru că ele sunt în acelaşi timp şi căile de eliminare a dictaturilor, respectiv revoluţiile şi mişcările de eliberare. În inocenţa mea nu credeam că în secolul XXI, exponenţi ai fiinţei care a ajuns pe Marte cu tehnologia mai pot regresa către negurile acestor manifestări. Dealtfel noi gândim defectuos. Omul nu există ca o unitate ci mai curând ca o diversitate care nu exclude nimic. Nu talibanii au ajuns pe Marte, dar noi îi asimilăm unei unităţi de spirit şi morală adunate abuziv sub un singur concept: Fiinţă Umană. Când am văzut pentru prima oară în Africa, la volanul unor autovehicule oameni având crestate pe faţă însemne tribale am socotit acel „compozit” de tehnologie şi tribalism primitiv de neacceptat. În India am văzut sute de colibe în pădure în plin oraş Gol. Nu există electricitate, nici cărţi de piatră iar pe prispele colibelor câte un indian învesmântat cu o singură cârpa în jurul şalelor şi desculţ se spală folosind periuţa şi pastă de dinţi „Colgate” în vremuri în care în plin continent european, în România mulţi nu se spălau pe dinţi şi pastă de dinţi „Cristal” obţinută pe sub mână. Alături, pe prispele de lemn mamele îşi despăducheau copii cu capetele în poală nu departe de oraşul lui Gandhi. Ce mândru mă simţeam de cultura mea mea, ! Cu cât orgoliu primeam să fiu perceput de acei sălbatici” ca fiind European! De unde să ştiu eu, bietul de mine ca după doar câteva zeci de ani de evoluţie tehnologică galopantă, moda a emancipat aspectul fiinţei dar crestăturile tribale pe faţă au devenit mai puţin barbare decât inelele în nas, sprânceană limbă şi ombilic ale atâtor tineri europeni. Semnificaţia lor, era tot de apartenenţa tribală, ba chiar de segregare pe aceste criterii. Gândim global, scindat categorial şi discriminăm valoric elemente ale naturii care nu pot fi concepute unele fără altele. Nici nu putem gândi altfel, dar de multe ori nici nu ne dăm osteneala. Omul este tot ce e capabil să facă şi să fie iar spectrul e de necuprins. Dacă mă gândesc bine, a nu face un rău elaborat, total, înseamnă în capacităţile şi manifestările umane o diminuare. Genele noastre recesive sau transmise nu au uitat nimic din ce a făcut omul în istoria sa, totul e arhivat, păstrat, perpetuat, adus la zi. Prietenul, iubita, copiii, toţi conţin şi perpetuează toate tehnicile de anihilare la care fiinţă umană s-a înălţat până în prezent. Nimic nu e uitat. Omul e acel monstru adormit în sufletul oricărui inocent. Schopenhauer spunea că dacă omul nu ar fi rău prin natura să nu ar mai fi necesar să-i fie repetat zilnic îndemnul de a nu face rău. Eu cred că omul e dincolo de bine şi de rău, vorbă lui Nietzsche, dar asta nu înseamnă că ne putem permite să-i hrănim monştrii. Mare grijă la ce-i spunem omului. Să nu urăşti ar trebui să fie prima poruncă a decalogului pentru că „Să nu ucizi” se referă doar la unul din inocentele ei efecte.