Ce iese când politicienii acționează din ranchiună..

Politica este o arenă captivantă. În fiecare zi, câteva zeci de bărbați și femei iau decizii care urmează să afecteze milioane de vieți, dar și decidenții sunt tot oameni.

Fostul președinte al SUA Richard Nixon este considerat unul dintre cei mai nefaști din toate timpurile – a prelungit războiul din Vietnam, a amenințat că va ordona să fie fi ucis un journalist, asupra sa atârnă pentru totdeauna scandalul Watergate și, sub influența alcoolului, a ordonat bombardament nuclear asupra Coreii de Nord.

La un moment dat, Nixon a pornit, din pură ranchiună, „războiului împotriva drogurilor”. În loc să dezvolte un program pentru a face față adevăratului flagel al dependenței de droguri, Nixon a aprobat acest „război” doar ca un mod de a-i submina pe adepții modei hippy.

În 1994, John Ehrlichman, fostul șef al politicii interne al lui Nixon, i-a acordat reporterului Dan Baum un interviu șocant, în care susținea că din moment ce nu putea să-I scoată în afara legii, pur și simplu a pornit un război intern împotriva drogurilor și astfel i-a vizat direct.

Dar cum a ajuns Nixon președinte? Tot din ranchiună. Când candidatul democrat Hubert Humphrey a sugerat că războiul din Vietnam nu avea rost, Lyndon Johnson, care credea că aceia care se pronunțau împotriva războiului erau în esență trădători și comuniști a decis să arunce președinția republicanilor.

Mai mult, a început să răspândească zvonuri conform cărora Humphrey era un laș și a refuzat să-l ajute să fie ales. La un moment dat, Johnson chiar i-a mărturisit unui consilier că preferă ideea unei Case Albe cu Nixon.

Decis să meargă până la capăt, Johnson a ținut la sertat rezultatele unei anchete jurnalistice prin care se demonstra că Nixon accepta donații de milioane de dolari de la noua dictatură militară a Greciei. Au urmat opt ani de dominație a republicanilor la Casa Albă.

Barajul Hoover, redenumit… de ciudă

Franklin D. Roosevelt considera că predecesorul său a Casa Albă, Herbert Hoover, cel de-al 31-lea președinte american, era un idiot. Așa că a avut grijă ca un mare baraj (foto) să nu primească numele acestuia, din motive de diferende ideologice. În 1947, președintele Harry S. Truman a semnat o rezoluție numind din nou barajul după Hoover.

În 2001, democrații nu aveau chef să-l instaleze la Casa Albă pe George W. Bush, care era suspectat că a câștigat pe nedrept.

Ca urmare, în ultima lor zi, angajații lui Clinton au decis să-și înregistreze nemulțumirea față de schimbare – membrii personalului au eliminat fiecare „W” de pe tastaturile Casei Albe, făcând imposibilă scrierea numelui complet al noului președinte, au fost înregistrate mesaje vocale care manifestau dispreț față de Bush într-un limbaj grosolan, au fost puse autocolante pe care scria „închisoare pentru hoț.Da

unele au fost de aproape 15.000 de dolari. Clinton a susținut mai târziu că angajații lui Bush senior făcuseră ceva similar înainte de a intra el în funcție.

În 2015, marșurile de protest împotriva Partidului Conservator al Regatului Unit și împotriva lui David Cameron afișau mulți oameni cu măști de porc.

Motivul avea de-a face cu un om foarte bogat, cunoscut sub numele de Lord Ashcroft, care l-a ajutat pe David Cameron să fie ales în 2010 aruncând cât mai mulți bani în campania sa. Ashcroft avea deja un loc în Camera Lorzilor, dar credea că sprijinul față de Cameron îl recomanda pentru o funcție în guvern, chiar la externe.

Când Cameron i-a oferit lui Ashcroft un rol de mică anvergură, lordul a refuzat, furios, apoi a petrecut următorii ani scriind o „biografie” a lui Cameron în care insinua că prim-ministrul britanic a întreținut relații intime cu… capul tăiat al unui porc mort. Oricât de deplasată și neverosimilă, scena l-a urmărit pe Cameron – și azi, mulți britanici cred că așa o oroare chiar s-a întâmplat.

Fântâna lui Schaefer

Fostul primar din Baltimore, William Donald Schaefer, s-a străduit din răsputeri să blocheze planurile guvernatorului Parris Glendening fără niciun alt motiv decât acela că nu-i plăcea personajul.

Glendening a replicat cu o răzbunare meschină. Cu câțiva ani mai devreme, partenera de cursă lungă a lui Schaefer, Hilda Mae Snoops, a avut instalată o fântână de bronz la conacul guvernatorului.

După ce femeia a murit, Schaefer a început să-și petreacă tot timpul acolo, ca un mod de a-i onora memoria. Prietenii spuneau că iubea fântâna.

Așadar, atunci când interferența sa cu programul lui Glendening a devenit prea mare pentru a fi suportată de guvernator, Glendening a făcut lucrul matur și în interesul publicului și a închis definitiv fântâna lui Schaefer.

Mai târziu, după intervenții de-a dreptul patetice ale lui Schaefer, fântâna a fost repornită, în timpul unei ceremonii televizate, dar nu înainte ca guvernatorul să-și savureze marea realizare publică.

În 1973, Egiptul, Siria și Iordania au luat decizia neînțeleaptă de a ataca Israelul. Războiul rezultat a durat doar 20 de zile și s-a încheiat cu înfrângerea statelor arabe.

Dar nemulțumirile nu s-au încheiat cu războiul. Enervate de faptul că SUA au ajutat Israelul, statele arabe au decis să se răzbune pe Occident. Au conceput în mod deliberat un șoc al prețului petrolului, care aproape a paralizat economiile occidentale.

Efectele acestui acces de furie au fost devastatoare – prețul țițeiului a crescut de la 3 la 12 dolari pe baril aproape peste noapte, în Marea Britanie, inflația a atins 24%, determinând sindicatele să ceară creșteri salariale uriașe, în SUA, bursa din New York s-a prăbușit, generând una dintre cele mai grave recesiuni, iar industria auto a fost, de asemenea, trimisă în corzi. În cele din urmă, embargoul petrolier nu a adus câștig nici statelor „supărate”, nici restului lumii.

Roxana Istudor

Comments

comments

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.