Cezara Dafinescu. Conversaţii fără subiecte aluzive

O conversaţie cu actriţa Cezara Dafinescu deschide perspectiva dezlegării limitei ideilor intransmisibile de teama trădării sentimentalismului. Este caracteristică discuţiei cu admirabila artistă o anume analiză de sinteză lirică a vieţii cu momentele ei cardinale, deduse numai şi numai din omenescul bine, eleganţa verbală, generozitatea clădită pe temelia spirituală nemimată la suprafaţă.

Cezara Dafinescu este o artistă celebră fără a face din faimă o armă inhibitoare care să încuie gura cuiva. Dimpotrivă, înlocuieşte necurajul cui îi vorbeşte, cu o rară deschidere a sa la relaţionare deloc plată ori anostă, chiar aproape familiară. Nu construieşte subiecte aluzive, nu întinde în vorbire drumuri de cuvinte cu fundătură, ori serpentinate, ci numai drepte şi libere, nu sleieşte sentimentele oamenilor cu gheţari de replici bruşte şi groase.

Este o artistă cu nimic epatant în comportament. Ceea ce alimentează cu prisosinţă de energie şi îndemn alcătuirea unui text de presă despre ea, nu numai trecut de frontierele inhibiţiei, dar chiar foarte agreabil şi cu atât mai mult constitruit ca o cărare la cititorul interesat din curiozitate sau admiraţie, ori din amândouă, să cunoască luminişurile ca şi pietrele tari ale vieţii artistei… una bogată cu flori şi roade, însă uneori  cu extremă opunere a bătăii furtunilor ce i-au zguduit coroana ardoarei, dar nu i-au clătinat rădăcinile statorniciei!

Copilăria, oglindă şi ecou al florii sufletului, pe cât trec anii pe atât îşi aureşte culoarea şi catifelează parfumul. V-a fost pesemne, ca nouă tuturor, un rai înadins deschis mereu. Cum a copilărit Cezara?

Eram un copil frumos, sensibil şivesel. O fetiţă cu păr blond, cârlionţat şi ochi mari şi albaştri. Iubeam florile, animalele, cerul senin… şi mai întotdeauna îmi împărţeam cu bucurie jucăriile. Eram înconjurată de dragoste şi frumos. M-am născut într-un oraş minunat, Sibiu, şi cum părinţii mei erau studenţi la Bucureşti, eu am rămas în grija bunicilor. Ei mi-auvegheat copilăria şi de ei sunt legate toate amintirile mele frumoase din acea perioadă. Îmi petreceam ziua într-o ogradă de vis, mă căţăram în copaci, de unde rupeam fructe proaspete şi alergam cu pletele blonde în vânt, alături de prietenii mei. „Fericirea este ca aerul pe care îl respirăm – fiecare poate lua din el cât vrea”, spunea cineva. Ei bine, eu eram un copil fericit. Mai târziu, când peste ani bunicii m-au părăsit plecând în câte o stea, am înţeles că deşi nimeni nu e de neînlocuit, uneori e nevoie de mai multe persoane pentru a înlocui una singură.

Ce sunt bunicii?! Braţe de-mbrăţişat, genunchi şi poale de stat la ascultat povestea şi la luat sărutări şi mângâieri fără sfârşit! Apoi, într-o zi, nici nu ştii cum de s-a-ntâmplat, nu mai sunt…! Rămâne amintirea tot mai departe în urmă. Mai aproape sunt părinţii. Care urmează aceeaşi cale a destinului uman. Într-o zi şi ei ajung doar o amintire. Cum vă sunt părinţii în oglinzile privirilor printre amintiri?

Când am împlinit opt ani am plecat la Bucureşti, la părinţi, şi pentru că „mama e numele lui Dumnezeu pe buzele şi inimile copiilor”, am intrat şi eu într-o nouă etapă a fericirii. Viaţa mea a început cu mângîierea chipului mamei. Tot ceea ce sunt acum datorez îngerului numit „mama”. Nici un om care are o mamă divină nu e sărac… Şi eu eram foarte bogată. Şi asta pentru că aveam şi un tată minunat, care măadora. El m-a învăţat să-mi păstrez visele vii. Îmi spunea: „Înţelege că pentru a realiza ceva trebuie să ai credinţă şi încredere în tine, viziune, muncă, determinare şi dăruire. Aminteşte-ţi că toate lucrurile sunt posibile pentru cei ce cred”. Tot el, tatăl meu, m-a învăţat că nu poţi schimba direcţia vântului, dar poţi schimba poziţia velelor astfel încât să ajungi la destinaţie.

Iubirile trec ele, oare, prin destine, sau destinul trece prin ele? De atâtea ori se sfăşie reciproc iar rănile sapă în inimi. Iubirea dumneavoastră cu a admirabilului actor George Motoi a fost nectar sau fiere? A lăsat răni sau amintiri frumoase? Cum, când şi de ce s-a frânt?

Nu ştiu când şi cum s-a stins dragostea noastră! Totul în viaţă vine pe neaşteptate şi sunt sigură că aşa se întâmplă până la sfârşitul ei! De George m-am îndrăgostit în anul doi de facultate. Mai întâi, văzându-l în filme! Apoi, destinul a făcut să ne întâlnim şi aievea şi să formăm un cuplu în viaţă, iar mai târziu şi pe scenă. El a fost „Făt-Frumosul” pe care îl aşteaptă orice fată să vină pe un cal alb… Şi, pentru că era mai matur decât mine, în mare parte mi-a modelat cariera cu experienţa lui.

Alături de el am învăţat că adevarata inteligenţă este asemenea unui izvor de-a pururi nou, fermecat…, adevărata inteligenţă este mereu copleşită de uimire. Am învăţat de la el că libertatea nu este dreptul de a face ce vrei, ci de a face ceea ce se cuvine. Ea este asumarea unui risc. Înseamnă răspundere, şi de aceea majoritatea oamenilor se tem de ea. Dar, mai cu seamă George m-a învăţat că în teatru trebuie să intri pe uşa din faţă. Îi voi fi mereu recunoscătoare pentru tot ce mi-a dat, dar… sentimentele noastre, chiar şi cele mai puternice, mor… şi te uiţi la femeia care ai fost acum câţiva ani cu indiferenţa şi curiozitatea cu care priveşti o femeie străină. Nu ştiu când şi cum s-a stins dragostea noastră… Destinul nostru atârnă de un gest, de un cuvânt, la început cel mai mic efort este de ajuns să-l ţină în loc, apoi trebuie să pui în mişcare un mecanism gigant. Cum spunea Andre Maurois în „Climate”: „Bănuielile cuibărite în sufletul cuiva, aşezate în şir ca minele una dupa alta, nimicesc iubirea prin explozii succesive.”

O mare dragoste nu reuşeşte să lege de tine fiinţa iubită, dacă nu ştii în acelaşi timp să-i umpli viaţa cu o bogăţie de sentimente mereu reînnoite. Cu George am rămas prietenă. Suntem doi oameni care s-au iubit cândva, au un copil împreună, şi nu e vina noastră dacă sentimentele s-au mai schimbat cu trecerea anilor. A-l renega pe George ar însemna să mă reneg pe mine, pentru că într-o perioadă a vieţii mele, el a fost alesul.

Aveţi o fiică. E binele şi soarele rămas dintr-o dragoste peste care s-a aşternut norul despărţirii. Anii prunciei sale au îngreunat continuarea dumneavoastră profesională, au pus dintr-odată un dig între libertate şi datoria exclusivă a creşterii ei, în ce vă priveşte?

Fata mea, Raluca, a fost darul meu de la Dumnezeu, raţiunea mea de a fi. Stii cum îl facem pe Dumnezeu să zâmbeasca? Făcându-ne planuri de viitor. Eu nu mi-am plănuit nimic în viaţa mea personală, totul a venit de la sine… Şi pe fiica mea am primit-o în dar atunci când trebuia. Am considerat întotdeauna că o femeie nu se împlineşte dacă nu e mamă şi soţie! Oricât de greu ne-ar fi, le putem face pe toate şi poate că aşa are farmec viaţa… cu hopuri, lecţii de învăţat, frustrări şi bucurii. Venirea pe lume a fetiţei mele Raluca nu a fost premeditată. Da, ea, fata mea Raluca a fost darul meu de la Dumnezeu, raţiunea mea de a fi!

Grijile mamei, învăţămintele, ajutorul v-au fost şi v-au rămas un rol pe care îl jucaţi şi rejucaţi neajungând niciodată cu el la un punct terminus?

Rolul de mamă este cu siguranţă cel mai important din cariera unei femei.Şi, uneori, mi-e teamă că e rolul meu cel mai puţin reuşit. Aş fi vrut să-i ofer fetiţei mele totul… stelele de pe cer… Dar nu ştiu dacă întotdeauna am reuşit să-i fiu de ajutor în momentele ei grele. Nu ştiu dacă eu am putut fi pentru ea acea minunată femeie pe care o numim mamă. Am încercat să-i fiu cea mai bună profesoară, să o învăţ lecţia compasiunii, a iubirii, acurajului. Am vrut să-i ofer o iubire suavă ca o floare, dar posesivă ca o Leoaică ce sunt. Nu ştiu dacă am reuşit. Îmi doream ca fata mea să fie fericită, pentru că fericirea este sănătatea sufletului, ea înseamnă să te împaci cu tine însuţi… Raiul pepământ este o alegere pe care trebuie să o faci, nu un loc pe care trebuie să-l găseşti. Am vrut mereu să o fac să înţeleagă că nimeni nu e însărcinat cu fericirea ta. Doar tu. Am reuşit… ?! Timpul îmi va răspunde.

Maternitatea şi cariera nu trăgeau de dumneavoastră fiecare într-un sens diferit?

 Maternitatea şi cariera…! Apariţia unui copil e o bucurie. Nu poate decât să te ajute în adescoperi noi trăiri, noi sentimente, pe care mai apoi să le foloseşti pe scenă, în descifrarea meandrelor sufleteşti. Familia a însemnat întotdeauna foarte mult pentru mine ca artistă. În familie mi-am regăsit refugiul în momentele mele de întrebări… şi frământări.

Ca soarele fierăstruind norii în furtună, iubirea s-a întors într-o zi la dumneavoastră, aducând înapoi lumina şi lucirea ei: Gelu Fornea, marea dragoste! Întâlnirea cu ea era aşteptată sau a căzut grea şi împovărătoare, scăpată din mâinile soartei!

Gelu Fornea, marea dragoste! Da! Când l-am întâlnit, timpul s-aoprit. Nu m-a mai interesat nimic. Întâlnirea mea cu Gelu a fost atât de neaşteptată, de specială… Sentimentul pe care l-am simţit atunci nu semăna cu nimic din ce poate mai simţisem. Îmi tăia respiraţia… Poate de asta, când l-am întâlnit, timpul parcă s-a oprit. Nu m-a mai interesat nimic. Nici faptul că destrămam o căsnicie de douăzeci şi trei de ani – căsnicie pe care eu o considerasem fericită –, nici bârfele, nici dezaprobarea colectivă.

Un om nu-şi poate planifica fericirea. El îşi poate concepe o existenţă echilibrată. Poate lupta şi trebuie să lupte pentru acest echilibru. Dar, când dragostea vine atât de neaşteptată şi de puternică…! Nu am regretat nicio clipă că în viaţa asta, făcută-n mare parte de rutină, mi-a fost dat să trăiesc ceva atât de adevărat şi atât de frumos. Dacă mâine aş lua-o de la capăt şi cineva m-ar pune să aleg înfăţişându-mi de la început şi suferinţa cu care aş plăti…, tot aşa aş alege. Nu am suportat niciodată minciuna! Am trăit întotdeauna intens şi frumos, şi din moment ce am primit acest minunat dar de a iubi şi de a fi iubită, m-am aruncat în vâltoarea dragostei cu toată fiinţa mea. În definitiv, „iubirea este aripa dăruită de Dumnezeu sufletului, pentru a urca la el”.

Astăzi, când Gelu Fornea nu mai este, v-aţi gândit cum ar fi fost viaţa dumneavoastră fără el? De ce l-aţi iubit atât? Dacă totul ar fi fost vis şi realitatea ar începe azi, l-aţi iubi, deci, iarăşi?

Gelu era partea mea de divinitate. Numai spiritualitatea rămâne într-o iubire. Gelu a fost bucuria, liniștea, lumina, libertatea mea! Cum spunea Ţutea, „Libertatea omului e partea divină din el”. Ei bine, Gelu era partea mea de divinitate. Mi-e greu să definesc acum ce m-a făcut să-l iubesc… Mi-e greu, mi-e imposibil. În definitiv, „iubim fiinţele pentru esenţa misterioasă pe care o secretă şi care lipseşte din formula noastră spre a face din noi un compus chimic stabil” (A. Maurois).

Dragostea ce leagă doi oameni se bazează şi pe apreciere reciprocă, pe afinităţi comune. Ea nu este oarbă. Este o alegere conştientă ce nu se opreşte la aparenţe, fie ele cât de seducătoare.Dragostea este în primul rând o legătură sufletească, este un sentiment prin esenţă altruist. Toate gândurile, toate acţiunile tind să ghicească şi să împlinească dorinţele celuilalt, şi cel îndrăgostit cuadevărat se va gândi doar la fericirea celui iubit. A împărtăşi unei fiinţe iubite gândurile, aspiraţiile şi impresiile tale, a-i vorbi de munca ta, a face împreună planuri de viitor şi a găsi în dragostea şi înţelegerea ei ecoul propriilor tale gânduri şi dorinţe constituie o satisfacţie pe care nu o poţi întâlni decât în dragostea aceea unică. Ceea ce-ţi rămâne după pierderea unui om drag sunt gândirea, cuvintele, gesturile lui. Numai spiritualitatea rămâne într-o iubire… Şi abia acum, când el nu mai este, am înţeles: „Dacă iubim cu adevărat, nu trebuie să dăm prea mare importanţă faptelor acelora pe care îi iubim. Avem nevoie de ei, ei sunt singurii care ne ajută să trăim înr-o anumită atmosferă, într-un anumit climat de care nu ne putem lipsi” – A. Maurois.

Fiica dumneavoastră este azi familistă, are copii… Gelu Fornea s-a stins! Sunteţi însingurată, zilele, orele clipele au cadenţa pasului cu greutăţi la picioare, vă simţiţi mai învinsă?

Moartea lui Gelu m-a marcat profund. Am trecut foarte greu de acea perioadă, dar, cum timpul vindecă aproape orice, i-am dat timpului… timp. Sufletul omului îndură umilinţa, amărăciunea, jignirile. Însă mai greu decât orice îndură golul… Golul rămas după pierderea cuiva drag…, golirea. Golirea sufletului nu te omoară, te sleieşte de puteri. Şi atunci, cu sufletul golit m-am agăţat ca de o rază de speranţă de fiica meaşi de nepoţii mei. Am realizat că am datoria să nu-i las singuri pe pământ. Atât timp cât ai o mamă, oricât de bună sau rea este, eşti încă un copil şi te simţi ocrotit. Tăria unei mame e mai mare decât legile naturii. Toată viaţa m-am considerat o învingătoare, şi învingătorii nu renunţă. Andrei şi Petru sunt nepoţii mei minunaţi, care cu dragostea lor m-au ajutat să-mi revin. Îi simt mereu aproape în orice moment greu. Şi, pe urmă… a fost munca mea. M-am aruncat cu disperare în muncă. M-am reîntors la scena pe care o iubesc atât de mult şi la publicul meu, care nu m-a dezamăgit niciodată şi mi-a oferit întotdeauna clipe de neuitat. Mahatma Gandhi spunea: „Fii bun dacă ceri Bunătatea, fii adevărat dacă ceri Adevărul. Vei găsi întotdeauna numai ceea ce dăruieşti. Lumea e propria ta oglindire”. Durerea, necazurile mi-au dat forţa de a avea mai multă compasiune. Chiar dacă bucuriile nu mi-au zâmbit întotdeauna şi necazurile m-au copleşit în ultimul timp, am căutat să descopăr noi drumuri. „Prima reţetă pentru fericire”, spunea A. Maurois, este „să eviţi să meditezi prea mult asupra trecutului”. Cred că am devenit, astăzi, persoana care mi-am dorit să fiu. Am învăţat că,indifferent cât de mult suferi, lumea nu se va opri în loc pentru durerea ta. Am învăţat că trebuie să te desparţi de cei dragi prin cuvinte calde. S-ar putea să fie ultima oară când îi vezi… Am învăţat să iubesc ca să pot fi iubită.

Încheiem frumos? Cum altfel decât cu o discuţie despre frumos, cu un om frumos?! Câtavantaj şi cât greu v-a conferit în viaţă frumuseţea dumneavoastră corporală? A fost ea evaluată în uniformitate cu frumuseţea interioară?

Frumuseţea, un dar sau un handicap? „Nu poate fi decât un atu. Nu există femei urâte… există femei care gândesc urât”. Frumuseţea nu poate fi decât un atu pentru oricine şi în orice domeniu, nu numai în artă! Nue musai ca o actriţă să fie frumoasă, dar e musai să fie mobilată interior şi frumoasă în felul în care gândeşte. Frumuseţea ce nu e dublată de inteligenţă nu face doi bani. Nu există femei urâte… există femei care gândesc urât! Singurul lucru asupra căruia avem puterea de a acţiona sunt gândurile noastre. E important să te gândeşti la întreaga frumuseţe ce te înconjoară şi să fii fericit… Atunci, lumina din tine te va face frumoasă şi vei fermeca pe oricine. Buddha spunea: „Noi suntem ceea ce gândim. Tot ceea ce suntem se naşte din gândurile noastre. Prin aceste gânduri, noi ne creăm realitatea.” Eu am primit de la Dumnezeu un dar de preţ, fizicul meu, dar am încercat să nu stric nimic, badimpotrivă, am încercat să imbunătăţesc ce am primit. Faptul că arătam bine mă ambiţiona să nu îmi construiesc personajele apelând doar la această calitate. Rolurile mi le studiam cu seriozitate, încercând să intru în profunzimea sufletului omenesc. Am dăruit spectatorilor mei, de-a lungul anilor, numai iubire şi era normal să primesc, larândul meu, iubirea lor.

Nota autorului: Interviul cu actrița Cezara Dafinescu s-a alcătuit pe seama unor convorbiri la telefon şi a unor corespondenţe intermediate de mijlocele electronice, neiubite de mine şi cred că dacă electronica ar avea fiinţă nu s-ar iubi nici măcar ea pe ea, pentru că a ocupat invaziv locul minţii.Dacă se vor descoperi răspunsuri ca acestea ale interviului, în larga presă pe care într-o viaţă de artist şi de om maestra a respectat-o acordându-i de atâtea şi atâtea ori prilejuri de colaborare, nu se întâmplă pentru că eu le-aş fi preluat direct şi uşor, de pe urma muncii altuia, ci pentru că este posibil ca interlocutoarea să mai răspundă în termeni de asemănare şi altor publicaţii – în definitiv, viaţa sa este una şi aceeaşi şi e dreptul trăitoarei să o înfăţişeze în cuvintele pe care le alege sau le repetă. Asumarea strictei originalităţi din partea mea priveşte zidirea arhitecturii interviului acestuia şi întrebărilor ce întocmai nota de originalitate au urmărit.În timpul lucrului la interviu s-a întâmplat o nefericire pentru artistă, prietenii, şi lumea teatrului şi cinema-ului românesc: maestrul George Motoi a încetat din viaţă! S-a destrămat speranţa mea ce părea aproape de ţintă, de a conversa cu actorul şi a da publicului uninterviu căruia nu credeam că îi voi semnala azi neizbânda! Tristeţea mă amărăşte şi acum, iar ce a mai rămas să fac este să spun că maestrul George Motoi există în gândul meu şi în scrisul meu, chiar şi aici, în cuprinsul acestor rânduri!

Aurel V. ZGHERAN

Comments

comments

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.