Serviciu  informatii in sistem RSS
RECOMANDĂRI ”ULTIMA ORĂ”
Ultima Oră

Cinematograful de acasă 8-14 martie 2019

Publicat: joi, 07 martie 2019

EXCLUSIVITATE

Cine intra odinioară în sala cinematografului ”Marconi” (numit de-a lungul timpului când ”Popov”, când ”Dacia”) era întâmpinat de chipul larg zâmbitor, cu ochi mari, al unui arlechin din tencuială ce trona deasupra ecranului ”invitând” spectatorii, într-o atmosferă destinsă, să își ocupe locurile în sala unde urma să înceapă, foarte curând, spectacolul cinematografic. Până la începerea filmului, cei așezați deja pe scaune nu se plictiseau pentru că puteau explora cu privirea inspiratele decorațiuni ce împodobeau pereții sălii, făcându-le astfel așteptarea mult mai plăcută. Privirile lor puteau zăbovi fie pe ghirlandele din trandafiri și funde ce îmbrățișau balcoanele, fie pe reliefurile ce sugerau cuprinzătoare arcade și stâlpi imaginari, toate modelate abil din material de zidărie și tencuieli de către meșteri pricepuți și talentați. O încântare deopotrivă pentru ochi și pentru spirit! Pătrunzând într-o astfel de incintă, spectatorul era încurajat de amănuntele ambientale să se ”rupă”, să uite pe durata spectacolului de ambianța citadină obișnuită, de stradă și să pătrundă în spațiul magiei cinematografice unde imaginația nu cunoaște limite. Astfel, spectacolul începea chiar înainte de stingerea luminii, trecerea de la existența concretă, imediată din care noi, spectatorii  ne-am lăsat ”extrași”, spre cea imaginară ce urma a ne ”invada” dinspre ecran, făcându-se discret, parcă pe nesimțite. Și așa, miracolul devenea posibil!…

Autoritățile de azi au clasificat clădirea fostului cinematograf drept ”monument istoric” aflat într-o ”zonă protejată”. Cât de ”protejată” a devenit respectiva clădire se poate vedea lesne din imagini, căci în loc de ”monument” cum a fost clasată de edili, ea a devenit, cu complicitatea nepăsării lor, o monumentală groapă de gunoi populată acum doar de șobolani și de aurolacii ce și-au găsit aici sălaș permanent. Deși, la o primă ”lectură” imaginile vorbesc elocvent despre indiferența decidenților față de trecutul cultural, față de valori, din ele, la o privire mai atentă, se poate încă observa ceva din gloria de altădată a acestei săli. (Normele constrângătoare impuse de stat în acest moment proprietarilor ce doresc să restaureze astfel de clădiri sunt greoaie și paralizante prin birocrația și costurile enorme presupuse; numai documentația premergătoare acțiunii de restaurare a unei astfel de construcții costă zeci de mii de euro. Autoritățile nu se implică sub nici o formă ignorând cu bună-știință că un astfel de lăcaș, ca obiectiv cultural, ar putea satisface deopotrivă interesul proprietarului, pe cel al statului dar, mai ales, interesul consumatorului de cultură  și că, dacă s-ar dori cu adevărat, niște minți luminate ar putea găsi ușor soluțiile de cooperare rodnică între părți. Cum însă, acolo sus cineva demult nu ne mai iubește…)  Nutresc speranța că acest mesaj secund conținut în fotografii, poate un pic prea subtil pentru unii dintre cei ce țin acum frâiele culturii, va face totuși să încolțească în mințile sensibile dezinteresate (atâtea câte mai sunt la acel nivel) mult așteptatul elan ce ar putea transforma ceea ce pare încă o ruptură brutală, în firească continuitate. Ne fie așteptarea cât mai scurtă!… Dar, să ne întoarcem la… filmele noastre. Pe unele dintre peliculele pe care vi le propun mai jos pentru cinematograful vostru de acasă în intervalul 8-14 martie 2019, le-am văzut pentru prima dată în sala despre care am vorbit mai înainte, pe vremea când autoritățile comuniste, cu toate limitele lor ”istorice”,  știau să conserve valorile, să le promoveze, făcând din actul cultural un țel în sine.  Aceste filme au rămas pentru mine repere valorice importante și îmi doresc ca și pentru voi ele să devină prilej de reale bucurii cinefile. Să aveți seri minunate în fața ecranelor!

 

 

În această dramă biografică, regizorul Sacha Gervasi explorează relația dintre maestrul suspansului, Alfred Hitchcock (Anthony Hopkins) și soția sa, Alma Reville (Helen Mirren)  pe parcursul realizării celebrei pelicule, ”Psycho” (1960).  Deși aflat într-o perioadă dificilă sub aspect financiar, în ciuda rezervelor generale, Hitchcock se încăpățânează să realizeze acest film punând în joc toate resursele de care dispunea, autofinanțându-se, riscând imens. Controversat la început, filmul devine foarte repede una dintre cele mai apreciate lucrări din cariera lui, și una dintre cele mai influente creații din întreaga istorie a filmului.

De tipul ”film în film”, ”Hitchcock” ne captivează interesul introducându-ne în culisele realizării celebrei capodopere. Mediul explorat este insolit pentru spectator, iar jocul actoricesc este magistral. ”Filmul este viu, el trăiește și respiră prin Hopkins și Mirren”, spune The Guardian. ”Deși poate că Hopkins exagerează uneori prin exprimare și mimică el reușește să convingă și datorită unei cosmetizări impresionante.” (The Hollywood Reporter) Alma Reville (Helen Mirren), caldă, eficientă, sclipitoare și fermă este personajul din spatele maestrului care-l ajută și ghidonează uneori mai discret, alteori direct, critic, fără menajamente. ”Personajul central imaginat aici cu toate limitele și performanțele sale l-ar face mândru chiar și pe originalul Hitchcock.”  (The Huffington Post) Deși poate fi considerat o fantezie, impregnată de multiple referințe culturale, de la expresionismul german la tablourile lui Edward Hopper, filmul ne mijlocește pătrunderea în intimitatea creatoare a unui talent major incontestabil, de o neobișnuită vitalitate, hărțuit de provocări tulburătoare. ”Este o compoziție proaspătă, relaxantă ce-i poate delecta până și pe cei mai exigenți iubitori de film”, spune Ana din București iar George din Buzău conchide:  ”De puține ori mi-a fost dat să mă aflu într-o sală de cinema în care, la sfârșitul filmului, lumea să aplaude, și totuși asta s-a întamplat duminică în sala cinematografului Studio.  Să fi fost datorită interpretării actoricești ori datorită poveștii ?… Nici nu mai are importanță. Filmul merită tot interesul!”

 

 

Această semi-ficțiune inspirată de romanul cu același titlu al lui Henri Charriere se bazează în mare parte pe experiența proprie a autorului care, la 25 de ani, a fost încarcerat în închisoarea de maximă teroare din Guyana Franceză (America de Sud). Condamnat la închisoare pe viață pentru că ar fi ucis un proxenet, Papillon (Steve McQueen), poreclit astfel datorită fluturelui tatuat pe piept, se împrietenește cu falsificatorul Louis Dega (Dustin Hoffman) cu care pune la cale un plan de evadare. Obstacolele numeroase, întâmplările deosebit de dure prin care trece, pedepsele chinuitoare la care e supus nu-l fac să renunțe; urmărit obsesiv de gândul eliberării, Papillon preferă să moară încercând să evadeze decât să ducă o viață chinuită plină de privațiuni și torturi. Cu grijă pentru amănunt și autenticitate, cineastul Franklin J. Schaffner reconstituie condiţiile dure de detenţie (căldura extremă, umiditatea, solul mlăștinos, prezența țânțarilor și a animalelor sălbatice), la care se adaugă brutalitatea gardienilor și a unor deținuți periculoși. Filmul îmbină cu abilitate epica de o luxuriantă bogăție cu interpretarea memorabilă a celor două personaje imaginate convingător de Steve McQueen (nominalizat la Globul de Aur pentru rol) şi Dustin Hoffman. Deși, mai ales datorită locurilor exotice în care a fost turnat, filmul a costat foarte mult pentru vremea în care a fost făcut (12 milioane de dolari), el și-a recuperat rapid cheltuielile, atrăgând publicul, devenind cu adevărat un mare succes. (În primul an de la lansare, filmul a câștigat doar în America de Nord peste 22 de milioane de dolari.) ”Papillon” este indiscutabil un tribut adus spiritului uman însetat de libertate”, spunea un critic de la Los Angeles Times, iar Harry de pe net, după ce-și exprimă preferința pentru secvențele în care personajul principal este încarcerat spune că ”filmul ne învață cum să ne menținem spiritul liber. Precum fluturele de pe pieptul său care are aripile deschise gata să zboare, Papillon este gata să își trăiască și el viața și nu se lasă distrus.”  În 2017 s-a încercat un remake al acestui film, cu Charlie Hunnam și Rami Malek în rolurile principale, o variantă în care caracterul violent al celor povestite este mult îngroșat, în acord poate cu opțiunile și provocările contemporane.

 

 

Regizat de James Ivory în 1985, inspirat de romanul cu același titlu de E. M. Forster (1908), filmul urmărește îndeaproape povestea de dragoste dintre tânăra Lucy Honeychurch (Helena Bonham Carter), educată în exigențele și reținerile Angliei edwardiene și fermecătorul George Emerson (Julian Sands), tânăr îndrăzneț, cu unele excentricități, caracterizat de un nestăvilit spirit liber. Deși rațiunea o îndeamnă să se căsătorească cu Cecil Vyse (Daniel Day-Lewis), bogat și înstărit, capabil să îi asigure stabilitatea mult râvnită, inima îi este de altă părere, generându-i un comportament ezitant, neliniște și nesiguranță, obligând-o să facă alegeri decisive. Povestea bine închegată este, ca și în carte, structurată pe capitole pentru a spori cursivitatea segmentelor tematice. Ea este presărată cu dialoguri jucăușe, iar actorii, de o maximă naturalețe, se integrează perfect în peisaj, jocul lor fiind un alt punct de rezistență al acestui film. Chiar și actrițele din roluri secundare au fost pe drept remarcate și răsplătite cu premii impotrtante: ”Globul de Aur” pentru Maggie Smith și ”Bafta” pentru Judi Dench.

Florența oferă cadrul magic pentru înfiriparea acestei povești romantice, imaginea semnată de Tony Pierce-Roberts, preluând sugestiile locului și  întărindu-le expresivitatea cu rafinament. (După acest film, pentru directorul de imagine vor mai urma două colaborări importante cu James Ivory –  ”Howards End” din 1992 și The ”Remains of the day” din 1993 – pentru ambele fiind nominalizat la ”Oscar”.) Filmul s-a bucurat de o recunoaștere universală din partea criticii de specialitate, precum și de un foarte mare succes de public. ”Este un film intelectual, dar intelectual despre emoții: ne încurajează să gândim la modul în care ne simțim, în loc de a acționa pur și simplu în acord cu ceea ce simțim”, spunea la premieră un critic englez de film.

Din cele opt nominalizări la premiile ”Oscar„ (inclusiv pentru cea mai bună imagine) pe care le-a primit, trei s-au finalizat cu premieri efective: pentru cel mai bun scenariu adaptat, pentru cea mai bună scenografie și pentru cele mai bune costume. În 1999, Institutul britanic de film a plasat această peliculă pe poziția 73 dintre primele 100 de filme britanice importante ale secolului XX.

”Jaws” este un thriller american din 1975 regizat de Steven Spielberg și inspirat de romanul cu același titlu de Peter Benchley. După ce un rechin uriaș ucide doi tineri,  pe plaja insulei Amity, instaurând haosul,  Quint, un pescar local cu multă experiență (Robert Shaw), șeriful Brody (Roy Scheider) și oceanograful Matt Hooper (Richard Dreyfuss) decid să rezolve problema și, echipați cu ”instrumentarul” adecvat, ei pornesc pe mare hotărâți să-i vină de hac creaturii. Întâmplările șocante prin care trec eroii în această tentativă, spre deliciul amatorilor de filme de suspans, au generat comparația firească a multor secvențe de aici cu unele asemănătoare ca ritm și tensiune, din filme semnate de marele Hitchcock. Ca și maestrul său, a cărui lecție despre crearea suspansului în cinema și-a însușit-o pe deplin, Spielberg a decis să sugereze prezența rechinului printr-o temă sonoră minimalistă (muzica John Williams) care, printr-un crescendo ritmic memorabil, funcționează cu maximă eficiență sporind tensiunea indusă în auditoriu. Deși acțiunea filmului este oarecum liniară, ea nu e lipsită de intensitate, talentul regizoral al lui Spielberg manifestându-se plenar prin inventarea unor situații tensionate bazate pe contrastul dintre indiferența celor de pe plajă și freamătul valurilor ce par a semnala primejdia iminentă. Recunoscând talentul de povestitor al regizorului, publicația The New Yorker  notează că ”cele mai terifiante secvențe din film sunt acelea în care nici măcar nu vedem rechinul”, iar un critic de la revista New York consideră filmul drept o ”realizare exigentă la toate capitolele (pentru sunet, montaj și muzică a fost premiat cu ”Oscar”), un film de groază captivant și funcțional”.

Filmul a beneficiat de o lansare fastuoasă fiind proiectat simultan în 450 de săli. El a ocupat mult timp locul întâi în topul încasărilor până când, în 1977 a fost detronat de pe această poziție de nu mai puțin celebrul, ”Star Wars”. În 2001, pelicula a fost selectată spre conservare de către Biblioteca Congresului, fiind considerată o ”realizare deosebită din punct de vedere cultural, istoric și estetic”. Vorbind de acest film, un cinefil entuziast remarca: ”Am stat lipit de scaun de la început până la sfârșit. Acesta a fost probabil primul film în care am uitat complet de mine. Am fost acolo, împreună cu acei oameni, totul părea atât de real… Chiar și azi, când îl revăd mă minunez, atmosfera, spectacolul din acest film sunt pur și simplu, magice!”

 

Inspirat de romanul ”Moartea unui animal cu pielea subțire” de Patrick Alexander, acest film de acțiune regizat de Georges Lautner îl are în centru pe agentul secret ”Joss” (Jean-Paul Belmondo) care, victimă a unui complot, ajunge într-o închisoare din Africa Centrală. După doi ani de detenție, el evadează și se întoarce la Paris pentru a-i pedepsi pe vinovați, politicieni și funcționari corupți implicați în jocuri murdare. Cu farmecul binecunoscut, Belmondo este, și în acest film, tipul simpaticului dur care își derutează adversarii, le induce confuzie, îi surprinde, îi implică în situații din care nu mai pot ieși, atrăgându-i elegant în clasicul joc ”de-a șoarecele și pisica” în care, însă, nu se știe clar cine este șoarecele și cine, pisica (de aici și farmecul situațiilor imaginate de autori). Amestec perfect între James Bond, stăpân pe situație, care pare a controla totul suveran și Jason Bourne, răzbunător și violent, personajul lui Belmondo este rebelul magnific care intrigă și atrage deopotrivă. Filmul, construit pe acțiuni solide, este bogat în dialoguri savuroase, pline de vioiciune,  concepute cu umor și inteligență care atrag spectatorul, îl rețin și îl conving. Muzica lui Ennio Morricone, de un romantism surprinzător pentru acest thriller, îmbogățește filmul cu o vibrație aparte, atribuie multor secvențe conotații nebănuite.

Pelicula a avut un succes comercial imens fiind situată pe poziția a patra în topul celor mai vizionate filme din Franța, în anul 1981, după ”Capra” (La chevre – Francis Veber), ”Indiana Jones în căutarea arcei pierdute” (Raiders of the lost ark – Steven Spielberg) și ”Vulpea și câinele” (The fox and the hound -Ted Berman). ”Este unul dintre cele mai reușite filme franceze din epocă pe care nu ai cum să nu îl îndrăgești, iar Belmondo, acest macho fermecător, care, cum știm, își face singur cascadoriile este de-a dreptul cuceritor”, spune un cinefil ”profesionist”, iar un altul, într-un acces de entuziasm adaugă: ”De câte ori revăd filmul parcă îmi place și mai mult; este ca și cum ar crește frumos în mine la fiecare vizionare.”

 

Bazat pe fanteziile copilăriei, pe amintirile și experiențele personale ale autorilor (scenariștii Wes Anderson și Roman Coppola, fiul binecunoscutului regizor Francis Ford Coppola, autor al trilogiei ”Nașul”), acest film urmărește parcursul a doi tineri îndrăgostiți, Sam (Jared Gilman) și Suzy (Kara Hayward) care, nemulțumiți de propria existență, se ascund pe o insulă ce se dovedește a fi un loc magic, de o neasemuită frumusețe în care totul devine posibil. Căutarea lor frenetică de către adulții ”responsabili” răvășește urbea, face vizibile conflicte mocnite, demult ascunse, etalând înfruntări mai generale de tipul: tineri-vârstnici, speranță-deziluzie, credință-cinism. Filmul devine captivant de la primele cadre, privirea proaspătă, aproape adolescentină cu care autorul explorează lumea de vis a copilăriei transpunându-ne de la început într-o lume de miracole. Cochetând ades cu suprarealismul, uneori nostalgic, alteori ironic, Anderson inventează situații bizare, populate de personaje ferm individualizate, chiar dacă uneori par iritant de ciudate: despre căpitanul Sharp (Bruce Willis) se poate spune că este ”exact și plăcut”, iar pe Scout Master Ward (Edward Norton) îl putem califica drept ”încântător”. Acest film este o adevărată sărbătoare vizuală. Bogăția cromatică, ambianțele fabuloase, accesoriile minuțios observate, costumele pline de inventivitate cu care sunt echipate personajele ne transportă într-un univers alternativ dominat de miracole și aventuri. În imagine accentul este pus pe simetrie și alternanța savantă de culori, cadrele sunt compuse atent și ”decorate” minuțios. Mișcările de aparat line, pe traiectorii sigure, bine definite, insistența pe oscilații stânga-dreapta, sus-jos ne transpun în universul magic ce funcționează după alte reguli. Hărțile animate, cu aparență naivă, au semnificație metaforică, dau credibilitate unui univers fabulos. ”Aproape fiecare cadru ar putea fi o fotografie frumoasă”, spunea un critic la premieră. Coloana sonoră ce îmbină ingenios piesele clasice (Benjamin Britten) cu cele moderne (Alexandre Desplat) induce nostalgii, amintind de vremea în care copiii ascultau radioul în loc de a se lăsa captați de jocurile video.  Ornamentația bogată ce caracterizează mai toate filmele acestui creator de stil care este Wes Anderson, definește lumile particulare pe care el le inventează; legătura cu concretețea imediată a vieții este întreruptă (chiar dacă uneori pe un ton nostalgic, ca aici), readucându-ne în suflete candoarea unei vârste pierdute, invitându-ne să călătorim ”într-o lume ireală dar palpabilă, din care nu am mai dori să ne întoarcem”. În filmele acestui autor este foarte prezent sentimentul că, deși dispunem de un timp limitat, putem face totuși lucruri fără limite. În 2016, BBC a inclus filmul pe lista celor mai bune 100 de filme ale secolului XXI.

 

 

Folosind trei mașini ”Mini Cooper” (vopsite în culorile steagului național), două ”Jaguar” și un autobuz,  Charlie Croker (Michael Caine), proaspăt eliberat din pușcărie, pune la cale furtul unui transport de aur prin blocarea traficului pe străzile din Torino. Treaba nu-i ușoară, riscurile-s mari, totul trebuie plănuit cu precizie și executat fără cusur. Pelicula este un thriller încântător, cu acțiune bine condusă (regia Peter Collinson), presărată cu dialoguri vioaie din care emană în multe locuri umorul fin, tipic britanic. Filmul este dominat de prezența inimitabilă a lui Michael Caine care printr-o interpretare eficientă, prin voce și maniere, construiește un personaj memorabil. Replica sa “You’re only supposed to blow the bloody doors off!” este de-acum antologică. Cascadoria spectaculoasă, ce implică modelele ”mini” conduse pe acoperișuri, pe scări, prin centre comerciale sau prin alte surprinzătoare forme de ”teren accidentat” au făcut din această peliculă și o foarte eficientă reclamă pentru turismele ”Mini Cooper”. Coloana sonoră compusă de Quincy Jones, foarte prezentă cel puțin în timpul urmăririi finale conferă secvențelor o vibrație și un ritm aparte. Sfârșitul simplu și sublim totodată, lucrat cu geniu regizoral, întărește impresia unui film de acțiune captivant ce-i atrage și azi pe cinefili. (Filmarea scenelor de urmărire s-a făcut fără a fi fost anunțată poliția locală.) La premieră, deși filmul s-a bucurat în general de recenzii pozitive fiind lăudați mai ales actorii, au existat și unele rezerve din partea celor care i-au reproșat o anumită previzibilitate în multe secvențe precum și lipsa unei anumite emoții. Cu toate acestea, impactul filmului asupra culturii populare a fost imens declanșând în timp apariția multor parodii și remake-uri, inclusiv filmul din 2003 cu același titlu, ocazie cu care, optimist, un critic spunea: ”Nu vă faceți griji cu versiunea americană, tot originalul este mai bun.”  Filmul are deja statul de ”cult”, de ”film-idol” care a reușit să adune în jurul său numeroși fani și este un clasic în felul său. Cu toate acestea, Caine nu dorește să își mai revadă prestația, dedicându-și toată energia prezentului: ”Nu mă uit niciodată în urmă. Toate sentimentele şi emoţiile mele sunt pentru familie. Sunt o persoană foarte familistă şi am o viaţă foarte fericită.” …

În această notă optimistă mă opresc aici cu sugestiile cinefile pentru săptămâna viitoare urându-vă la rându-mi să aveți cât mai multe seri ” ca-n filme”!

 

 

Comments

comments

Short URL: https://ultima-ora.ro/?p=108982

Zona comentariilor

Meteo în țară

18 octombrie 2019, 0:46
 

NNE
Ceaţă
9°C
0 km/h
Perceput de temperatură: 11°C
Presiunea: 1020 mb
Umiditate: 99%
Vânt: 0 km/h NNE
Rafale de vânt: 0 km/h
UV-Index: 0
Răsarit: 7:34
Apus: 18:27
Prognoza 19 octombrie 2019
Zi
 

E
Înnourat
23°C
Vânt: 4 km/h E
Rafale de vânt: 7 km/h
max. UV-Index: 3
Noapte
 

ENE
Senin
10°C
Vânt: 0 km/h ENE
Rafale de vânt: 7 km/h
max. UV-Index: 3
More forecast...
 

Loto

Horoscop

  • 234.492 vizite
Statistici T5 Ziarul online ”Ultima Oră” rulează pe o versiune ”Advanced Newspaper” realizată de Gabfire Team