CJUE: Alocația financiară acordată solicitanților de azil trebuie să le asigure cazare pe piața locativă privată
Ajutorul financiar poate fi plătit de organisme din cadrul sistemului de asistență publică, cu condiția ca acestea din urmă să respecte normele minime de drept al Uniunii referitoare la condițiile materiale de primire, se arată într-un comunicat de presă al Curţii de Justiţie Europene.
La 11 octombrie 2010, familia Saciri a depus o cerere de azil în Belgia. În aceeași zi, Agenţia Federală pentru Primirea Solicitanţilor de Azil („Fedasil”) a informat familia Saciri cu privire la imposibilitatea de a desemna o structură de primire și a trimis-o la Centrul Public de Acțiune Socială din Diest („OCMW”). Întrucât nu a putut să obțină cazare, familia Saciri s-a îndreptat spre piața locativă privată. Nefiind în măsură să plătească chiria, a formulat, la OCMW, o cerere de ajutor financiar care i-a fost respinsă pentru motivul că ținea de structurile de primire gestionate de Fedasil.
Instanțele belgiene au obligat atunci Fedasil să acorde primire familiei Saciri (fapt care a avut loc la 21 ianuarie 2001) și să îi plătească acesteia o sumă de aproape 3 000 de euro pentru cele trei luni în care nu a putut fi cazată de Fedasil. Astfel, o directivă a Uniunii1 prevede că, în ipoteza în care cazarea (printre alte condiții materiale de primire) nu este furnizată în natură, aceasta trebuie să fie furnizată sub formă de alocații financiare sau tichete. În ceea ce privește perioada în care familia Saciri nu a beneficiat de cazare în natură, și nici de o alocație financiară suficientă pentru a-și plăti chiria (octombrie 2010 – ianuarie 2011), Fedasil, precum și familia Saciri au formulat apel la Arbeidshof te Brussel (Curtea pentru litigii de muncă din Bruxelles, Belgia). Aceasta a adresat atunci mai multe întrebări Curții de Justiție.În primul rând, instanța de trimitere dorește să se stabilească (a) dacă un stat membru care acordă condițiile materiale de primire sub formă de alocații financiare (iar nu în natură) este obligată să le acorde din momentul introducerii cererii de azil și (b) dacă acesta trebuie să se asigure că cuantumul acestor alocații este de natură să permită solicitanților de azil să obțină cazare. În această privință, Curtea amintește că perioada în care condițiile materiale de primire trebuie acordate începe din momentul prezentării cererii de azil, astfel cum reiese din textul, din economia generală și din finalitatea directivei.
Pe de altă parte, Curtea deduce deopotrivă din directivă că ajutorul financiar acordat trebuie să fie suficient pentru a garanta un nivel de trai demn și adecvat pentru sănătatea solicitanților de azil și pentru a le asigura subzistența, fiind înțeles faptul că statul membru trebuie să adapteze condițiile de primire la nevoile speciale ale solicitantului, printre altele, pentru a păstra unitatea familială, precum și interesul superior al copilului (astfel, cuantumul alocației trebuie să permită copiilor minori să fie cazați cu părinții lor). Atunci când cazarea nu este furnizată în natură, alocația financiară trebuie, eventual, să fie suficientă pentru a permite solicitantului de azil să dispună de cazare pe piața locativă privată, această cazare neputând fi aleasă totuși după placul solicitantului.Instanța de trimitere solicită deopotrivă să se stabilească dacă, în caz de saturare a structurilor de cazare, statele membre îi pot trimite pe solicitanții de azil către entități din cadrul sistemului de asistență publică generală. Referitor la acest aspect, Curtea declară că plata alocațiilor financiare se poate face prin intermediul unor astfel de entități, în măsura în care acestea asigură solicitanților de azil respectarea standardelor minime prevăzute de directivă. Cu alte cuvinte, saturarea rețelelor de primire nu poate justifica vreo derogare de la respectarea acestor standarde.
Lucrătorii trebuie protejaţi împotriva oricărei concedieri nelegale
În cazul în care o concediere nelegală are loc în cursul unui concediu parţial pentru creşterea copilului, indemnizaţia forfetară de protecţie la care este îndreptăţit un lucrător cu normă întreagă trebuie calculată pe baza remuneraţiei cu normă întreagă, se arată într-un comunicat de presă al Curţii de Justiţie Europene.
Un calcul bazat pe remuneraţia cu fracţiune de normă ar goli în mare parte de substanţă regimul de protecţie instituit de dreptul Uniunii şi ar repune în discuţie drepturile dobândite ale lucrătorului
Dreptul Uniunii1 prevede că lucrătorii trebuie protejaţi împotriva oricărei concedieri nelegale care rezultă din solicitarea sau din efectuarea unui concediu pentru creşterea copilului şi că aceştia au dreptul de a-şi relua postul sau, dacă acest lucru nu este posibil, un post echivalent sau similar. Legea de transpunere belgiană precizează că orice angajator care reziliază un contract de muncă în lipsa unui motiv grav sau suficient este obligat să plătească lucrătorului o indemnizație forfetară de protecție egală cu remunerația pentru o perioadă de şase luni.
Încadrată cu normă întreagă, Rogiers a lucrat în Belgia pentru societatea Lyreco în cadrul unui contract de muncă pe durată nedeterminată. Fiind însărcinată, doamna Rogiers a luat în anul 2009 un concediu de maternitate pe care l-a prelungit cu un concediu parţial pentru creşterea copilului de patru luni. De la începutul concediului pentru creşterea copilului Lyreco a reziliat contractul de muncă al doamnei Rogiers cu un termen de preaviz de cinci luni. Justiţia belgiană a obligat Lyreco la plata indemnizaţiei forfetare de protecţie întrucât niciun motiv grav sau suficient nu justifica rezilierea unilaterală a contractului de muncă în cursul concediului pentru creşterea copilului.
Sesizată în apel, arbeidshof te Antwerpen (Curtea pentru litigii de muncă din Anvers, Belgia) solicită Curţii de Justiţie să stabilească dacă, într-un astfel de caz, indemnizaţia forfetară trebuie stabilită pe baza remuneraţiei reduse primită de lucrător la data concedierii sale. Lyreco susţine astfel că indemnizaţia trebuie calculată pe baza remuneraţiei plătite doamnei Rogiers la data concedierii, şi anume salariul corespunzător lucrului cu fracţiune de normă efectuat în cadrul concediului parţial pentru creşterea copilului. Sesizată în apel, arbeidshof te Antwerpen (Curtea pentru litigii de muncă din Anvers, Belgia) solicită Curţii de Justiţie să stabilească dacă, într-un astfel de caz, indemnizaţia forfetară trebuie stabilită pe baza remuneraţiei reduse primită de lucrător la data concedierii sale. Lyreco susţine astfel că indemnizaţia trebuie calculată pe baza remuneraţiei plătite doamnei Rogiers la data concedierii, şi anume salariul corespunzător lucrului cu fracţiune de normă efectuat în cadrul concediului parţial pentru creşterea copilului.
În hotărârea pronunţată astăzi, Curtea consideră că indemnizația belgiană forfetară de protecție constituie o măsură care poate proteja lucrătorii împotriva concedierii nelegale pe motiv de solicitare sau de efectuare a unui concediu pentru creșterea copilului. Aceasta subliniază totuşi că măsura de protecție menţionată ar fi lipsită de o mare parte din efectul său util dacă indemnizația nu ar fi stabilită pe baza remunerației cu normă întreagă, ci a remunerației reduse plătită pe durata concediului parțial pentru creșterea copilului. Astfel cum Curtea a avut ocazia să sublinieze într-o hotărâre anterioară2, un astfel de mod de calcul ar putea să nu aibă un efect descurajator suficient pentru a împiedica concedierea nelegală a lucrătorilor şi ar goli de substanţă regimul de protecţie instituit de dreptul Uniunii.Curtea declară că această apreciere este susţinută de faptul că, în conformitate cu dreptul Uniunii, drepturile dobândite de lucrător la data la care începe concediul pentru creșterea copilului (şi anume toate drepturile şi avantajele derivate din raportul de muncă) trebuie menținute ca atare până la sfârșitul concediului. Curtea consideră că dreptul la o indemnizație forfetară de protecţie în caz de reziliere unilaterală a contractului în lipsa unui motiv grav sau suficient face parte din drepturile dobândite în măsura în care indemnizația este datorată în temeiul postului pe care lucrătorul l-a ocupat și pe care ar fi continuat să îl ocupe în lipsa unei concedieri nelegale.