Culorile apolitismului
Ar fi de-a dreptul hazlie, de nu ar fi atât de iritantă pentru întreaga populaţie, pretenţia manifestanţilor din Piaţa Universităţii de a fi consideraţi apolitici. În fapt, ei oferă elementele unei grupări politice, cu un scop politic foarte clar formulat: excluderea din viaţa politică a formaţiunii cu cel mai mare număr de aderenţi. Prin ce mijloace? Prin mijloacele utilizate întotdeauna de o minoritate care vrea să-şi impună supremaţia asupra majorităţii: prin constrângere, prin ameninţare, prin destabilizare. Ce altceva sunt ameninţările cu greva foamei până la victorie, ce altceva sunt denigrările şi calomniile în lanţ, ce altceva sunt aşa-zisele propuneri de dialog care nu acceptă nimic altceva decât suprimarea politică a adversarului?
Dacă scopul acestei uniuni de asociaţii „apolitice” ar fi doar să ne atragă atenţia asupra pericolului neocomunismului, să deschidă ochii celor încă neavizaţi, nimic şi nimeni nu i-ar împiedica să o facă prin orice fel de formă care nu lezează viaţa societăţii. Orice fel de miting sau întrunire, oricât de virulentă, de dură la adresa celor pe care îi vizează şi „golanii” din Piaţa Universităţii este admis. Ne-o demonstrează zi de zi partidele care le sunt, de asemenea, adversari. Nimeni nu interzice mitingurile şi manifestaţiile lor, dimpotrivă, poliţia intervine ca să le apere de furia unor cetăţeni care sunt de altă părere. Fără îndoială, şi asemenea poziţii intolerante, şi asemenea ieşiri violente de răspuns sunt regretabile, sunt de prost augur pentru şansele unei adevărate democraţii, ce nu se poate lipsi de respectarea opoziţiei, dar ele nu sunt totuşi dirijate şi instigate de nimeni, orice ar spune adversarii frontului. Decât poate de ura părţii adverse, care nu înţelege că semănând vânt culege furtună.
Dacă s-ar exprima civilizat, chiar manifestând zi de zi, fără însă a confisca non-stop centrul oraşului şi fără a se deda la fapte reprobabile vizând vagabondajul, parazitismul şi promiscuitatea, tulburarea liniştii publice, cum fac cel puţin unii dintre ei, nimeni nu s-ar opune. Dimpotrivă, e cât se poate de logic să se creadă că ar fi priviţi cu ochi mai buni de cei cărora li se adresează. Evident că ar trebui să şi renunţe la sloganuri care sunt jignitoare măcar pentru sutele de mii de participanţi, pentru milioanele care participă la mitingurile electorale ale frontului fără să-i aducă nimeni acolo. Cum pot însă toţi aceştia să accepte formulări aberante, de altfel, ca aceasta: „fesenist = prost sau securist”? Jigniri incalificabile sunt proferate şi la adresa „prostimii” din fabrici. Dar cea mai de neînţeles este pretenţia absurdă de a susţine că numai ei, câteva mii de oameni, deţin adevărul absolut şi, prin urmare, la fel trebuie să gândească toţi ceilalţi. Or, chiar câteva milioane de-ar fi, aşa cum se pretinde, cine le dă dreptul să-i constrângă şi pe ceilalţi, să le ceară ultimativ, să gândească la fel? Cel puţin intelectualii, autoerijaţi în învăţători ai naţiei, respectaţi în primul rând pentru că sunt intelectuali, ar trebui să realizeze că aceeaşi superioritate faţă de popor o afişau şi foştii guvernanţi. Dacă tot sunt dispuşi spre asocieri şi comparaţii riscante, atunci să-şi aducă aminte că tot ignoranţă şi necunoaştere a propriilor interese calificau şi foştii politicieni bineştiuta neîncredere a poporului în geniile lor, în politica pe care o făceau. Era o vorbă răspândită despre „binele” lor pe care voiau să nu-l facă cu forţa. De fapt era vorba numai de forţă, de constrângere, aşa cum se întâmplă întotdeauna în asemenea situaţii, chiar bună intenţie de ar fi.
Procedee de acelaşi fel utilizează şi manifestanţii din Piaţa Universităţii, care nu admit sub nici o formă altă opinie decât a lor. Care susţin că vor dialog, dar în realitate nu vor să cedeze nici un pas. Doar să facă scandal. Să bată cu pumnul în masă. Să intimideze. Să constrângă. Ce ne va aduce ziua de mâine rămâne de văzut... (9 mai 1990)
