Cum arată un scriitor viu? – Lucian AVRAMESCU

M-a încercat de mic o curiozitate agitată, căreia nu-i găseam leac și dezlegare. Pasionat de cărți, descopeream scriitorii doar sub înfățișare fotografică, încruntați ca Agârbiceanu și cu mustață desenată pe chipul ironic, ca ploieșteanul Caragiale. Statici, în colivia bibliotecii, scriitorii deveneau iute o abstracțiune. Mi-am dorit mereu să aflu cum arată viu, în carne și oase, un scriitor. Vorbește ca noi, e înalt sau bondoc, umblă pe picioare ca muritorii sau are aripi la subsuori, ca îngerii desenați în biserici? N-am aflat până în ziua când, licean fiind în Vălenii de Munte, directorul Florescu ne-a avertizat că școala noastră, care cultiva minți de adolescenți, căznindu-se cu sapa autorității s-o educe și pe a mea, va fi vizitată de un scriitor. Ni s-a cerut sever disciplină și am fost somați să nu facem instituția de râs. Orele care s-au scurs până am aflat cine-i scriitorul și apoi cele până când ni s-a înfățișat, au curs chinuit, ca marfarele care urcau spre Măneciu, înghițind cărbuni umezi și pâcla Văii Teleajenului. Scriitorul se chema Geo Bogza, îl știam din manual, iar Cartea Oltului îmi arătase cum poți face literatură ținându-te după o gârlă.

      Aliniați în curtea școlii, în desenul militar al unui careu, pe clase și căprării, așteptam cu sufletul la gură. Între noi și șosea, unde se afla poarta de pătrundere în incintă, se întindea deșertul unei curți cu gropi și pietruire relativă. Am avut timp să văd persoana cunoscută a directorului și alături, cu un mers greoi, un personaj lung ca o barză și învelit într-un palton care, în cenușiul lui uzat, îi dădea aerul unui vraci scăpătat. Era, în carne și oase, scriitorul Geo Bogza. Aspiram orice detaliu și-mi notam în cap, cu înfrigurare, detalii care, în viața mea obișnuită, îmi scapă. Pot sta o zi lângă o persoană și, chestionat a doua zi de nevastă să zicem, în legătură cu felul în care era îmbrăcată individa sau individul să nu știu nimic. Ei bine, pe Bogza îl pot echipa, după atâta vreme, la detaliu, iar desenul feței joacă și azi în ochii mei. Scriitorul s-a oprit în latura lipsă a careului și de acolo, cu o voce absentă și nemuzicală, ne-a întrebat dacă el ne va spune de șapte ori bună ziua, noi îi vom răspunde tot de atâtea ori? Am răspuns în cor, curioși și gâtuiți de surpriză, da! Și Bogza a început. Bună ziua! Bună ziua, am țipat noi, cu o mândră sinceritate. Ne salutam, în fond, cu o glorie literară. Pe vremea aceea nu apăruseră Bianca, academicul Bote și alții asemenea, care azi astupă orice altă notorietate. Bună ziua!, a repetat Geo Bogza. Bună ziua!, am reluat noi, în cor, mai siguri după un prim exercițiu, care păruse a mulțumi orgoliul directorului. Bogza ne-a zis de șapte ori bună ziua și tot de atâtea ori i-am răspuns noi, din curtea, dispărută azi, a Bastiliei vălenare, bună ziua. Asta a fost tot. S-a răsucit pe călcâie și a plecat, însoțit de plecăciunile profesorimii, spre lumea lui care mie mi se arăta doar în poza cărții. Asta a fost tot. Atât de puțin încât și azi scormonesc după înțelesurile acelui joc plin de tâlcuri și, uneori, chiar le găsesc.

Comments

comments

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.