De la RÂNCA spre CHEILE JIEŢULUI…

Un traseu alpin mai puţin cunoscut, dar extrem de spectaculos din Carpaţii Meridionali şi povestea străvechiului drum dacic de culme ce lega odinioară, dincolo de Muntele Cerbu, prin Obârşia Lotrului, nordul Olteniei de inima regatului dac de la Grădiştea de Munte

O vară ca-n poveşti a învăluit în auriu crestele semeţe ale Parîngului şi Căpăţânei, masivele muntoase care domină de la peste 2100 de metri si străjuiesc, ca un zid, nordul Olteniei.

Zona în plină dezvoltare şi necunoscută, încă, multor turişti, Rânca este situată în judeţul Gorj, destul de aproape de localităţile Novaci şi Baia de Fier, care se află la sud de staţiune.

Străveche vatră pe pamânt românesc, cu locuri de nebănuite frumuseţi, Rânca se află la o altitudine de 1600m, acolo unde vârfurile brazilor veşnic verzi ating cerul, unde aerul este pur şi-nmiresmat, acolo unde susurul izvoarelor și fluierul ciobanilor se întâlnesc cu clinchetul talăngilor.

Rânca este meleagul unde oamenii te-ntîmpină zâmbind binevoitori.

Dacă în est, la Polovraci, Olteţul şi-a săpat chei înguste şi adânci, spre vest, la Baia de Fier, localitate cu case frumoase şi oameni harnici, ca multe altele din Oltenia de sub munte, Galbenul   şi-a croit chei largi între culmea Sarbei şi cea a Măgurii, în vest.

Peisajul este cu totul altul aici sus, iar crestele ameninţătoare, suspendate sub cerul de un albastru nefiesc, par să se prăvălească peste noi.

O legendă spune că, atunci când s-a împărţit lumea, oierii, oameni cu fire răbdătoare şi liniştită, au ajuns ultimii în faţa lui Dumnezeu, iar de aici, de pe aceste meleaguri, au primit binecuvântarea să aibă suflete uşoare, să se mulţumească cu mai puţin.

Mulţi dintre localnici au păstrat cu sfinţenie păstoritul, cu importanţa sa covârşitoare pentru întărirea etnicităţii şi unicităţii noastre. Meleagurile acestea, străjuite la miazănoapte de cununa munâilor, iar la miazăzi, deschizându-se spre imensitatea şesurilor, reprezintă cel mai bine urcatul şi coborâtul turmelor de oi, în existenţa pastorală a neamului românesc.

Pe aici urca, tocmai de la Dunare, pe impresionantul fluviu ce desparte Oltul de Jiu, drumul dacic care traversa muntele spre Sarmisegetuza Regia, capitala neînfricatului Decebal.

Tot pe aici, spune legenda, fără să treacă fir de apă, ar fi trecut cu pruncul nou-născut în braţe, mânată de dor, o tânără nevastă de păstor. Dealul, numit de atunci al “Muierii”, separă şi Olteţul de Galben, râurile care traversează brâul de calcare de la graniţa cu depresiunea olteană…

Aflat la o altitudine de 2230 m, Vârful Păpuşa, strălucitor pe timp frumos şi înnegurat pe timp de ceaţă, ne oferă una dintre grandioasele privelişti din Parâng, în care punctul de atracţie îl constituie panglica argintie a şoselei alpine.

Şoseaua alpină este greu accesibilă sau chiar impracticabilă pentru automobile, în acest sector care urcă până sus, pe Vârful Păpuşa, din cauza degradării solului de către intemperii.

Motocicliştii mai încearcă uneori să înfrunte eroic muntele şi şoseaua bolovănoasă  şi reuşesc să încheie, deseori, cu satisfacţie această luptă cu altitudinea şi rocile.

Putem vedea departe, spre cabana Rânca şi şoseaua care ocoleşte vârfurile ondulate ale Corneşului Mic, Corneşul Mare şi Plopul pierzându-se, după un ocol elegant, în spatele muntelui Cerbu. Dar când şi de către cine au fost modelate toate aceste forme de relief ?…

Reînodăm aici firul unor poveşti care au început cu aproape două milioane de ani în urmă, pe vremea când Pământul se pregătea să intre în era cuaternară…

Încă nu se ştie cu exactitate ce a cauzat răcirea accentuată a climei pe glob acum două milioane de ani…. Un lucru este, însă, cert: puţine au fost vieţuitoarele care s-au adaptat condiţiilor vitrege, iar de atunci Pământul nu a mai fost acelaşi…

Până în urmă cu aproape 400 de mii de ani, aici, în zona Carpaţilor, verile au fost scurte şi reci, iar sus, pe culmile înalte şi pe văi, au domnit gheţurile veşnice… Se încheia prima glaciaţiune din era Cuaternară, pe care oamenii au numit-o Gunz. A urmat o perioadă de scurtă încălzire a climei, pe care specialiştii au numit-o interglaciar…

Ea nu a durat decât 50.000 de ani, după care Pamântul a intrat într-o nouă glaciaţiune… Mindel şi apoi Riss, separate şi ele de perioade interglaciare mai calde.

Ultima glaciaţiune a Cuaternarului Wurm a fost şi cea mai scurtă – 65.000 de ani. Ea s-a sfârşit în urmă cu aproape 10.000 de ani. Schimbările climatice de atunci au fost, cu siguranţă, percepute de toate fiinţele vii, plante şi animale, ca o catastrofă… ca un cataclism.

Există din ce în ce mai multe date ştiinţifice care susţin apariţia unor cutremure devastatoare sau a unor schimbări bruşte de temperatură. Interesant este faptul că teritoriul românesc nu a fost niciodată acoperit de o calotă de gheaţă, în Carpaţi existând gheţuri permanente doar în zonele înalte.Topirea lor a dus la modelarea reliefului în forma pe care o percepem astăzi…

Din nefericire, nu ştim încă nimic despre mecanismul acestor schimbări dramatice ce au dus la dispariţia multor specii incapabile să se adapteze la noile condiţii climatice. Printre ele şi faimoşii urşi de peşteră ale căror resturi se găsesc pretutindeni în peşterile din inima masivelor calcaroase…

Oamenii de ştiinţă, transformaţi în temerari exploratori, încă mai scormonesc adâncurile peşterilor, sau dincolo de limita golului alpin, sperând să descopere acel „ceva”… doar de ei ştiut care să-i conducă mai aproape de adevărul celor întâmplate cu mult timp în urmă…

Acolo sub zăpezile care mai dăinuie şi aici, până vara târziu, în tăurile de sub crestele semeţe ale Munţilor Carpaţi, ei mai caută încă răspunsuri la întrebările care-i frământă.

Ca să  admirăm cele mai interesante privelişti, ne abatem cale de câteva minute, spre Vârful Păpuşa, aflat la extrema sudică a peisajului. Drumurile şerpuiesc printre pădurile de brazi şi stânci încremenite din vremuri memoriale, ca nişte haiduci legendari. Văile împădurite şi coamele golaşe ale munţilor se înfrăţesc în acest mirific univers pentru a se uni, indisolubil …cu cerul.

Din staţiunea turistică Rânca, pleacă cele mai multe trasee spre minunatele dantelării în piatră create de natură în Peştera Muierii, spre impresionantele chei ale Olteţului sau spre frumoasa vale a Galbenului. Sunt locuri, în acest pitoresc colţ de ţara, în care turiştii revin adeseori, atraşi ca de un magnet.

 

 

Spre vest, se profilează cupola vârfului Mohorul... Brăzdată de râpe şi grohotişuri, ea ascunde în mare parte noianul de vârfuri ale Parângului Central. Indiferent de punctul pe care-ţi sprijini privirea, vei simţi cu siguranţă care este poteca pe care trebuie să mergi pentru a atinge … cerul.

Bucurându-se de renumele piscurilor, căldărilor şi lacurilor sale, Parângul a atras constant iubitorii drumeţiilor. Din oricare parte am începe urcuşul, întâlnim, în lungul itinerariilor care străbat munţii Parîng, numeroase comori de frumuseţe: creste înalte, vârfuri care rivalizează ca înălţime cu cele mai înalte piscuri făgărăşene, lacuri glaciare, cascade înspumate, chei, ape bogate şi păduri înmiresmate.

Doar pe aceste meleaguri în care, pentru călătorul obişnuit cu potecile muntelui, drumurile par să fie mai deschise ca oriunde veţi putea înţelege ce înseamnă liniştea pajiştilor alpine…

Poposind aici, veţi respira aerul curat al unei zone montane nepoluate şi vă veţi răcori sufletul cu apa rece ca gheaţa a râului Gilort.

Pădurile de brazi, stejari, mesteceni şi frasini, iarba caldă, în care te poţi răsfăţa până vara târziu, liniştea deplină şi sălbăticia locurilor fac din această zonă montană o destinaţie obligatorie, putem spune, pentru cel care simte că refacerea sufletului şi a echibrului său energetic reprezintă o necesitate.

Poate că vă veţi întreba: “De ce aici, la Rânca?’ “ De ce toate aceste descrieri cufundate într-un mister plăcut şi oare… care este sentimentul ce face din acest loc un univers atât de diferit?” ….

Răspunsul este simplu, însă numai cei care au poposit măcar o dată pe aceste meleaguri îl vor înţelege pe deplin…  De aici începe urcuşul spre CER…

Din staţiunea turistică Rânca plecăm în căutarea tumultosului Jieţ. Ne aflăm pe versantul muntelui Corneşul Mare din sectorul sudic al Parângului, la altitudinea de 1580 m. Aici se află şi cea mai comodă bază turistică din arealul munţilor Parâng.

Coasta brăzdată de serpentine a vârfului Păpuşa, care atinge o altitudine maximă de 2136 m, ni se oferă în toată splendoarea ei. Ajunşi sub stâncile şi povârnişul Păpuşii, şoseaua ocoleşte vârful, urcând mai domol în curmezişul pantelor vestice.

Cine călătoreşte pe potecile Parângului află la nevoie adăpost şi odihnă la ciobanii stânelor de oi rostuite pe întinderea acestui mare masiv muntos.

Altitudinea munţilor se menţine destul de ridicată, cel mai înalt vârf fiind Cristeşti – 2233 m. Glaciaţia, însă, a lăsat urme mai slabe pe aceste meleguri.

Priveliştea măreaţă a vârfului Parângul Mare păleşte, parcă, în spatele imensei cupole de scrijelituri sub care ni se-nfăţişează vârful Mohorul.

Florile de munte pe care le întâlnim la tot pasul pe aceste pajişti întinse ne bucură sufletul şi parcă ne asigură de prietenia pe care muntele e gata să ne-o ofere.

Munţii Lotrului, vecinul legat prin creasta principală atât de Şurean, cât şi de Parîng, sunt mai sălbatici, dar şi mai puţini străbătuţi.

Povestea noastră ar putea să reînceapă aici… pe unul dintre cele mai pitoreşti drumuri din Carpaţii Meridionali care, după ce părăseşte, la Brezoi, defileul Oltului, urcă şerpuind spre vest, pe Valea Lotrului….  Se spune că munţii şi-ar fi luat numele de la “lotri”, adică hoţii de codru de odinioară.

Odată cu poveştile locului, drumul urcă spre Obârşia Lotrului şi se ascunde, dincolo de Voineasa, printre brazii tineri de pe malul lacului Vidra, principalul rezervor de apă şi inima unuia dintre cele mai mari sisteme hidroenergetice din Carpaţii româneşti.

Printr-un uriaş labirint de tuneluri subterane cu o lungime cumulată de 150 km, sistemul colectează la izvoare nu doar afluenţii Lotrului, ci şi apele Olteţului şi ale Galbenului de peste munţii din nordul Olteniei.

Ceva mai sus de aceste locuri a căror istorie recentă seamănă destul de mult cu cea a altor regiuni montane din Carpaţii româneşti, drumul ne conduce la Obârşia Lotrului.

Prin acest nod orogenic în care se unesc munţii Latoriţei cu Parângul şi Şureanu au trecut încă din cele mai vechi timpuri drumuri de plai care au legat permanent ţinuturile româneşti situate de-o parte şi de alta a lanţului muntos carpatic.

O străveche tradiţie se reînnoadă peste veacuri, odată cu drumul modern care trece dincolo de cumpăna de ape dintre Valea Lotrului şi Valea Jiului, cele mai mari bazine hidrografice din Carpaţii Meridionali şi coboară, pe sub poalele Parângului, pe Jieţ, în Petroşani, mergând mai departe în nord, spre Țara Haţegului.

În zonele alpine, mai intens în Parâng şi mai slab în Şurean, perioada de glaciaţie a lăsat urme evidente. Gheţarii care acopereau odinioară Carpaţii au existat şi aici. Au modelat relieful, formând circuri şi văi glaciare, mai ales pe versanţii nordici.

Din Groapa Seacă, începe o lungă coborâre, iniţial vijelioasă, până la “Cotul Jieţului”. Coborârea se face prin pădure, iar din când în când putem arunca o privire prin rariştile de peste adâncitura Jieţului, spre munţii Retezat. Şoseaua înfăşoară coastele povârnite ale munţilor brăzdaţi de izvoare.

Urmând şoseaua de la Obârşia Lotrului, vom pătrunde în Cheile Jieţului, îndată ce am trecut de Şaua Groapa Seacă.

Cea mai importantă vale glaciară este cea a Jieţului. Marele său gheţar se întindea pe o lungime de aproximativ 5 km şi primea ca afluenţi o serie de gheţari laterali din est şi din vest.

Briza aduce până la noi vuietul apelor vijelioase din jgheaburile căldărilor.

Bucurându-se de renumele piscurilor, căldărilor şi lacurilor sale, Parângul a atras constant iubitorii drumeţiilor prin numeroase comori de frumuseţe: creste înalte, lacuri glaciare, păduri înmiresmate, cascade înspumate, chei sau ape bogate…

După o scurtă porţiune de luncă largă, valea se strâmtorează anunţând apropierea cheilor. De aici în jos, vom merge numai pe lângă apa învolburată şi clocotitoare a năvalnicului Jieţ, care sfâşie parcă în rădăcina munţilor mereu o albie nouă.

Lungimea traseului trece aproape neobservată pentru că, la tot pasul, eşti furat de zeci de locuri interesante care par a te îndemna să descifrezi măcar o parte din tainele cheilor.

Peisajul atinge maximum de frumuseţe de-abia de-aici înainte! Jieţul fierbe în cataracte izbind şi scobind stâncile la curbele necrezut de strânse.

Un alt peisaj, dar şi alte personaje ne întâmpină dincolo, în Cheile Jieţului…

 

O lungă evoluţie geologică şi tectonică, extrem  de complicată, a făcut ca apele din regiune să sape în rocile din acest sector o vale îngustă şi adâncă, un traseu întortocheat şi, în aceeaşi măsură, impresionant.

După cum susţin specialiştii geologi, Jieţul curge către vest, în lungul unei proeminente linii tectonice. Ea pune în contact, la nivelul Carpaţilor Meridionali, două mari compartimente de roci, cu istorie şi compoziţie petrografică diferite.

Primul, numit şi autohtonul Danubian, alcătuit din roci mai slab metamorfozate, străpunse de impresionante corpuri granitice şi acoperite de o cuvertură de roci sedimentare mai noi, suportă pe cel de-al doilea, format din roci mai vechi şi mai intens metamorfozate, numit de geologi Pânza Getică.

O curbă în loc ne va deschide brusc o lume nouă: pereţi şi râpe clocotind de cascade, mai ales după ploi abundente. Întreg parcursul nostru se transformă într-o încântare crescândă.

Privim fără cuvinte cascada care se aruncă de pe soclul vălurit direct în Jieţ…

Apele adunate de prin ungherele tainice ale munţilor se întregesc aici, în inima năvalnicului Jieţ, pentru a oferi călătorului unele dintre cele mai frumoase tablouri, în faţa cărora nu poţi să nu te opreşti plin de admiraţie.

Un pic mai sus, o altă cascadă macină muntele exact între cei doi colţi, pulverizându-se în apele nebuneşti ale Jieţului. Munţii se strâng iarăşi, iar curbele se îndesesc între colţii de piatră şi spinările abrupte ale versanţilor.

O excursie al cărei itinerar ar urma apele învolburatului Jieţ ar oferi, cu siguranţă satisfacţii şi celui mai pretentios drumeţ de munte. Căci tot acest univers este de o frumuseţe şi de-o sălbăticie impresionante şi, fără doar şi poate, unice.

Ne îndreptăm spre Petroşani, oraşul minelor de cărbuni din Carpaţi…  Pereţii muntoşi se deschid, anunţându-ne parcă sfârşitul unei călătorii în care ne-am lăsat purtaţi de apele reci ale Jieţului, prin cele mai tainice colţuri stâncoase din munţii care-l însoţesc pe tot parcursul său. Avem sentimentul că unul din drumurile spre rai trece pe aici, prin Valea Jieţului.

Teodora MARIN

Mihai RĂDUCĂ

Sursă foto: Internet

Comments

comments