De pe buldozer, în Mercedes-ul cu girofar

Derută în mişcarea sindicală. Trădarea „generoşilor”, adică a liderilor care au sărit de pe buldozerele cu care speriau Bucureştiul la manifestaţii direct în Mercedes-urile cu girofar ale guvernului, a provocat o veritabilă bulversare în rândul sindicaliştilor.

Oamenii se întreabă pe bună dreptate: ne mai putem aştepta la vreun sprijin organizat în privinţa multitudinii de probleme sociale, profesionale, umanitare, a căror soluţionare şi-o revendicau liderii sindicali, bătându-se cu cărămida în piept? Greu de crezut în urma evoluţiei, mai bine zis a involuţiei acestora.

Pactul social încheiat zilele trecute între guvern şi şefii de la CNSLR-Frăţia nu este condamnabil în sine, oricât fiind de salutat rezolvarea problemelor pe cale amiabilă, prin armonizarea intereselor. Dar care interese? Ale cui?

În primul rând ale guvernului şi principalului partid de guvernământ, care, de acum, se pot consacra viitoarei campanii electorale, liniştite dinspre partea sindicatelor, ba chiar sprijinite pe faţă.

Ce se întâmpla în cealaltă tabără? În urmă cu câteva luni, aceiaşi lideri de la CNSLR-Frăţia ameninţau că vor dezgropa securea războiului, sub cuvânt că situaţia populaţiei a devenit insuportabilă, că viaţa se degradează pe zi ce trece, în vreme ce guvernul s-ar blinda cu statistici mincinoase şi lozinci populiste.

Momentul culminant al acestei înverşunări a fost un fiasco. Anunţatul miting cu sute de mii de participanţi a adunat câteva sute de demonstranţi de profesie, iar guvernul a ieşit victorios.

Programele liderilor au fost declarate nule şi neavenite, lipsite de susţinere populară. Cauza reală pentru care populaţia nu a răspuns apelului cu fluturaşi şi lozinci incitatoare a fost totala lipsă de încredere în organizatori, în aceşti lideri, socotiţi „vânduţi”, „trădători”, întocmai cum au fost catalogaţi şi după semnarea „pactului social”.

Cu câteva săptămâni înaintea demonstraţiei care avea ca ţintă demiterea primului-ministru, Pavel Todoran, lider al Frăţiei, erijat în reprezentant al zecilor de mii de oameni aflaţi în Piaţa Victoriei, anunţa că ordonanţa referitoare la plafonarea salariilor a fost abrogată.

O minciună care a dezamorsat respectiva demonstraţie, dar care i-a convins definitiv pe sindicalişti că astfel de lideri sunt în solda puterii, neurmărindu-şi decât propriile interese, ambiţiile de parvenire, postura lor de şefi ai sindicatelor nefiind decât o trambulină pentru posturi guvernamentale mănoase.

După indecenta „transferare” a lui Miron Mitrea de la timona celui mai zgomotos sindicat (Frăţia) direct în conducerea partidului de guvernământ, a urmat un adevărat val de asemenea promovări de la sindicat în structurile puterii.

Avem acum secretari de stat, directori în ministere, inspectori proveniţi din rândul liderilor de sindicat – o adevărată pepinieră pentru cadrele guvernamentale. Secretul numirii lor nu este decât cel al ciolanului oferit în schimbul renunţării la şantaj.

Un şantaj pe care sindicaliştii de rând nu mai sunt dispuşi să-l susţină prin participarea lor la mitinguri ce se soldează nu cu soluţionarea revendicărilor, ci cu o promovare, două a domnilor lideri. Cum, la rându-le, au resimţit reculul masei de manevră, aceştia au acceptat formula pactului social, aplaudabilă şi generoasă pe dinafară.

Cine nu vrea pace socială, cine ar îndrăzni să ofteze după anotimpul mitingurilor cu screpere şi gredere?

Adevărul este însă că în statele democratice mişcarea sindicală îşi are rostul ei, de garant al libertăţii cetăţeneşti, de supapă a tensiunilor sociale, care, altminteri, se acumulează până la un moment fatal.

Şi în socialism era pace socială deplină, iar liderii sindicali erau rotiţi de la Ministerul Muncii la sindicate şi invers, în funcţie de meritele pe care şi le demonstrau în faţa partidului.

Dacă urmăresc obiective de asemenea speţă, partidul şi guvernul de acum pot să raporteze rezultatele cu deosebită mândrie patriotică. Noi credem însă că existenţa unor asemenea „cadre” versatile, fără coloană vertebrală, fără bun-simţ, constituie un handicap nu numai pentru masa de sindicalişti, pentru populaţie, dar chiar şi pentru actuala putere. În cazul în care luăm de bun pactul lor din programul de guvernare referitor la democraţie.

(28 iulie 1995)

Comments

comments

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.