De prin lume adunate: Vintileasca, plai cu dor…
Veșnicia s-a născut la sat…și copilăria mea la fel…satul a fost cel care m-a crescut și care mi-a făcut sufletul imens.
Vintileasca, o localitate de munte, așezată între izvorul Râmnicului Sărat și al Milcovului, la limita Carpaților cu Subcarpații de Curbură, înconjurată de munții Stejicu, Monteoru și Furu Mare, la aproape 70 de kilometri de Focșani.
M-am născut și am crescut într-un loc despre care Alexandru Vlahuță amintea în România Pitorească:
,, Abatem la stânga și urcăm pe podișuri verzi, înecate de soare, căsuțe albe, rari, încep să se ivească pe trâmba de fâneață, ușor înclinată pe spatele rotund al muntelui, de sus, bisericuța de lemn privește în vale peste micile gospodarii împrăștiate pe întinsul tăpșan. E satul Neculele așternut în lumina, în zariște largă și în miros de flori”.
Denumirea comunei Vintileasca, a fost dată cu sute de ani în urmă, când pe acest platou, băștinașii acestor locuri, conduși de Voievodul Vintilă Vodă s-au luptat cu hoardele de tătari. După ce luptele au luat sfârșit, acest teritoriu a fost donat Mânăstirii Poiana Mărului, astfel că, până în 1864 moșia Vintileasca o fost exploatată de călugări.
În 1864, odată cu secularizarea moșiilor mănăstireștii, țăranii argați și cei fără pământ, au fost împroprietăriți și și-au construi case pe vechia moșie, întemeind astfel satul Vintileasca.
Despre comuna Vintileasca vă pot spune că este un izvor nesecat de frumusețe, plin de legende, tradiții și obiceiuri. Iar sătenii sunt oameni atât de nobili în îndeletnicirile lor, care își păstrează în sufletele lor moștenirile din străbuni.
Îmi amintesc cu drag de copilărie și îmi amintesc cu drag de străbunica mea care în iernile geroase, stătea în jurul focului obișnuind să îmi spună povești și legende pe care le auzise pe când era copil, de la bunica și străbunica ei.
Legenda ,,Pietrelor fetei” spune că într-o zi, doi copii de uriaș -o fată și un băiat – se jucau pe plaiurile Neculelor și au făcut rămășag, care o să arunce mai departe o piatră acela câștigă. Primul care a aruncat a fost băiatul, urmat de fată care a reușit să arunce piatra mai departe decât fratele ei.
Băiatul s-a supărat atât de tare, încât a luat o sabie și a tăiat piatra în două. De frică să nu taie și piatra ei, fata s-a așezat în genunchi, cuprinzând stânca în brațe. Străbunica mea îmi spunea că dacă privești atent, poți să vezi urmele genunchilor fetei pe piatră.
Tot ea mi-a povestit, legenda munților Furu. Se zice că în vremurile de demult, doi frați (pe nume Furul Mic și Furul Mare), au furat-o pe Mușa, fata unui gospodar din zonă. Cei trei nu au mai fost apoi găsiți vreodată, însă după numele lor au fost denumite trei piscuri din zonă: Furul Mare, Furul Mic și Mușa Mare. Bătrânii de prin partea locului spun că cei doi băieți erau de fapt uriași;
O altă poveste care mi-a bucurat copilăria și pe care am păstrat-o în suflet a fost jocul ielelor.
Ielele erau ființe vesele, frumoase asemănătoare îngerilor care coborau pe pământ, unde se jucau în cerc ținându-se de mână. Acestea puteau fi văzute mai ales toamna în luna septembrie. Pentru a asculta cântecele nemaiauzite ale acestor ființe, oamenii dormeau pe prispa din fața casei. Cei care le îngânau, riscau să fie pociți. Prin a fi pocit de iele, se înțelegea paralizarea corpului, pierderea vorbirii, auzului, sau chiar nebunia. Se spune că au existat și persoane care le-au văzut și din cauza lor și-au pierdut auzul. Pe locurile care erau bătătorite de jocul ielelor iarba nu mai creștea, iar în locul lor creșteau bureți (necurați).
De la străbunica mea am aflat despre șezători, despre hora cu scrânciob și poveștile nemuritoare. Ea m-a învățat să iubesc costumul popular, să mă mândresc cu locul în care m-am născut și să mă bucur de frumusețea și simplitatea oamenilor, dar mai ales m-a învățat să apreciez satul cu tradițiile și unicitatea lui, să îl port în suflet și să îl fac cunoscut în lume.
Ramona BANU,
studentă, anul I, Jurnalism
colaborator Ultima Oră