Dincolo de mulțumesc există și mărturisirea din tăcere

A fost o caniculă barbară anul acesta (2022). Vroian să îmi mai scot din minte derutările și spaimele pe care mi le presădise înaintea întâlnirii cu ea, pandemia, dar nu-mi mai rămăsese niciun strop de vigoare.

Doi ani împărțisem viața mea cu strigoiul pandemiei. Era peste tot, în inima mea, în mintea mea, în închipuirea mea, în pat cu mine. Dormeam împreună, se-ntindea lipit de mine cu capul pe perna mea, forma capului său rămânea neclintită pe ea, apăsată ca un glăvan. Chiar și când uitam de el era acolo, stătea de strajă, mă împungea în ochi și în creier ca să îl zăresc neîncetat, dădeam pe din două o singură pernă, un singur somn, de parcă nu aș fi mai avut o pernă și pentru el, de parcă aveam dreptul la numai o jumătate de somn, de cealaltă jumătate bătându-și drăcește joc el! I-aș fi dat toate pernele, i-aș fi dat toate somnurile, măcar treaz să mă mai scutească. I-aș fi dat bani i-aș fi dat tot ce aveam din ce mi-ar fi cerut, ca să îl văd dus, să mă descotorosesc pentru totdeauna de el, căci coșmarele mă-ncercuiseră. Peste tot eram ochi în ochi cu strigoiul pandemiei, oriunde m-aș fi dus continuam să îl simt așa cum simte fantomatic un nefericit piciorul său amputat…!

Ca și cum ar fi fost prea puțin ca să primesc pedeapsă – sigur că făcusem destule ca să o merit, dar voiam măcar să știu pe care din păcate le ispășeam unul după altul, ca să le mai tai din listă și să le trec la mântuire – a mai venit și oroarea războiului. Din cât somn liniștit avusesem, coșmarele și-au mai luat pentru ele o rație…!

Apoi s-a pus capac la toate: o problemă gravă de sănătate mi-a făcut parte și de o promenadă pe targă până la spital, de unde n-am mai plecat acasă mai înainte de a trece prin cuțitul chirurgului. Și pentru aceasta am avut a plăti tribut cu o rație din somnul meu, nici acum neștiind, firește, pentru care din păcate…!

Dansau deasupra mea tavanul spitalului și oamenii albi cu moartea neagră, hămesită, laolaltă. Era o coregrafie lugubră, clătinătoare deasupra frunții mele sub care mintea se prinsese în baletul transei cu vaiete și simțeam focul răsuflării morții. Îmi dădem seama că pocita sărise ca să mă perpelească, pesemne pentru a săvârși cu mine ritualul orgiastic al restituirii lutului gata ars.

Dar tot răul e înspre bine! Am avut atunci ocazia să cunosc doctori și doctori, asistente și asistente – alătur aici și asistenți, căci ceea ce era o mirare cândva azi e cutumiar: băieți foarte tineri îmbrățișează în masă meseriile de domnișoare –…, am avut atunci ocazia să cunosc oameni și oameni…!

Nu mai am, nici nu mai vreau să am acum putere să mă întorc la amintirile patimilor mele de la plecarea cu salvarea din ușa blocului în care stau, până la intrarea pe ușile spitalului, apoi îndelungul trecerii prin iad până la externare.

Am scris o carte, începând chiar din prima zi a întoarcerii mele acasă, am și publicat-o, se numește „Am supraviețuit penitenței din spital”. În ea dezvălui drumul calvarului până la limita rezistenței umane, chinurile, penitența din spitalele noastre „la standarde europene”.

Este de neimaginat că zisele standarde europene sunt de facto bareme ale unor canoane infernale. În spitalele de altădată, neeuropenizate, asistentele erau cu miere în glas cu mâna ușoară și caldă ca a mamei…, totul atunci era mai omenesc, vaietul îți era auzit, ruga îți era ascultată.

Eu, în schimb, într-un spital modern al zilelor noastre de apogeu al progresului științific medical (deși cred mai degrabă că de fațadă politică), am trăit coșmaul supunerii unui regim de pedeapsă nu de îngrijire medicală și tratament. Este un ceva impropriu în a denumi tratament cârpirea, improvizația de tratament cauzată de lipsa de medicamente din spitalele românești contemporane. Nu îmi stă la îndemână un cuvânt nejignitor pentru definirea unui tratament cu lipsă iresponsabilă de medicamente. Dar, să se înțeleagă: nu mă refer punctual la spitalul în care am fost eu internat, ci la spitalele românești în general. În ce mă privește, din moment ce m-am făcut sănătos am toate motivele să cred că am primit o medicație corespunzătoare, iar în cele spuse despre cât am pătimit nu reclam neajunsuri ce aparțin de lipsa de medicamente, eu sunt dezolat din cauza conduitei profesionale și umane a asistenților precum și din alte teribile cauze ce nu privesc tratamentul medical cu atât mai puțin pe medicii care și-au făcut datoria și mi-au salvat viața.

Nu dezvolt mai mult de atât confesiunile mele cu referire la fața neagră a spațiului alb al vaietelor. Găsesc de datoria mea să aduc în față binele și pe oamenii născuți pentru a fi buni, oamenii frumoși interior, oamenii cu inimă de înger, oamenii de excelență profesională și incomparabilă omenie…!

Printre ei, o doctoriță de la Compartimentul CPU al respectivului spital în care în ziua mea de cumpănă, una din cele care puteau fi, fiecare dintre ele, ultima mea zi, viața mi se aninase de înspăimântări și dureri în chinuri de care până atunci carnea și sufletul meu nu mai știuseră și aș muri dinainte dacă mi s-ar prevesti că voi mai ști vreodată.

Suferința mea nu îmi îngăduia atunci nicio secundă să îmi mut gândul de la propriele-mi dureri și îngrijorări. Dar mai târziu și de atunci toată viața mea m-am gândit și mă voi gândi la doctorița frumoasă ca o lumină, bună ca un geam curat prin care pătrunde lumina. Nu am uitat-o și nu o voi uita pe doctorița blândă, mângâietoare cu vorba, încurajatoare…, simțeam că am lângă mine un om care crede durerea mea, o înțelege și mă va ajuta atenuându-i forța năprasnică, acută, focul ei viu, cuțitele ei, ghemuirile ei, amețelile ei, disperările ei…!

Îmi vorbea familiar, mă cunoștea, îmi mărturisea că știe cine sunt, că știe ce scriu, cum scriu, despre cine scriu, că citește și apreciază ce publicam – fie vorba între noi, aș îndrăzni acum să spun cert că acestea erau cuvinte mai măgulitoare decât mi le-a mai spus cineva vreodată, dar mă vor înflăcăra cu atât mai puțin cu cât veneau din partea unei personalități, însăși „împletitoare de vorbe” scrise, inteligentă și sensibilă, iar de aceea le văd ca fiind corespunzătoare cu o  strategie foarte umană de a mă sustrage din starea grea, de a mă alina cu vorba bună, de a nu mă lăsa pradă bolii ce am aflat după aceea că dăduse mâna cu moartea și nu era departe ceasul; mă întorc, în acest context, la a afirma nemărginită recunoștință medicilor care mi-au salvat pe muchie viața. Sigur că întâia dintre ei a fost doctorița frumos de bună, minunat de bună.

Cât de frumos este omul bun…! Am îndurat dureri, mi s-a dizolvat carnea, mi-a luat foc sufletul, dar doctorița, numai ea, până au venit medici chirurgi, îmi amintesc, mi-a fost de folos cât un rai întreg de sfinți.

M-am rugat în gând, sfinții tot în icoane au rămas, n-au coborât la mine, dar doctorița era lângă mine…, nu mi-au șters fruntea, iar doctorița a pus mâna pe fruntea mea…, nu se îngrijorau că începeam să putrezesc de viu, că trupu-mi se făcea o carcasă fierbinte ca plita, că ochii mi se făceau niște zdrențe învinețite de temperatură, că tâmplele mi se sudau una de alta în țiuitul sufletului, dar doctorița a stat mereu lângă mine, îi simțeam privirea ca o zare către care oglinda privii mele se însenina. Doctorița era cu mine, nu mă lăsa din mâinile ei în căngile durerii, din ochii ei în deriva conștiinței.

Unele cadre medicale actuale (asistenți medicali, cu precădere), afișează în prezența bolnavului o politețe hotelieră în vogă, cu surâsul plantat ca niște fișiere salvate pe fețele lor, omiprezente de altfel. E o anumită tipologie altoită pe ele, aceea de a se repezi la om ca puzderia de mielușei în serviciul public versată să năucească omul cu oferte. Păi nu de asta e nevoie în spitale și policlinici, nu-i trebuie bolnavului zâmbete photoshopate, nu de făcut capul balalaică are el nevoie, nu să fie plictisit cu tot felul de gesturi de complezență planificată, ci de cadre medicale sobre, blânde, pricepute, serioase, cu prestanța omului care știe ce are de făcut.

De o comuniune sufletească fără vorbărie mieunată este nevoie, nu de o față zâmbitoare ca la televizor, de pe care lipsește compătimirea, înțelegerea, simțirea durererii, pe când stângăciile de parade manageriale, copilărești, dau năvală. Se vede, se simte imediat, direct și categoric dacă omul ce se prezintă cadru medical este în stare să te ajute să o apuci pe drumul vindecării ori te face să te apuci cu mâinile de cap…!

Ce om frumos este acela care se contemplează cu mila sa în întreagă ființă a omului cu ochii umezi de durere, căruia-i este greu să mai zărească dincolo de iad pe cine-l ajută întorcându-i de pe marginea prăpastiei speranța, puterea, dragostea de viață, dragostea de oameni.

Aceasta, de fapt, este dragostea! Trăiești degeaba când cauți vreo dragoste de gală, fără să te alegi cu ceva în viață, căci așa dragoste te dogorește scrum de când începe să îți ruineze tinerețea și până când îmbătrânești și îți zăngăne clopotul de plecare.

Avem în toată viața noastră dragoste pentru cine alegem să avem…! Eu am avut și pentru lumina, mierea și mărgelele din pahar. Le-am iubit și le-am sorbit ca și cum le-aș fi mușcat. N-am alintat vipera și n-am sărutat femeia cu buze amare…! Am simțit pe gură arsura sărutului, aceasta a fost dragostea mea cea mare!

Femeia cumpărată e o pelerină ce-ți cade de pe umeri când te bate ploaia și vântul. Am preferat să fiu cu spatele gol decât să strâng căldură sub o pelerină de amanet. Nici după averi nu m-am dat de ceasul morții. Eu pot să fiu faraonul pus în mormânt cu averile sale, căci singura avere mi-e sărăcia mea.

Acum poate că în lumea în care sunt e cam târziu deja, dar am înțeles mai mult și mai dovedit ce e adevărata dragoste: dragostea de viață și dragostea de omul frumos care te întoarce de pe drumul fără de întoarcere cu simpla-i bunătate și căldura sufletului său.

Aștepți de la apusul zorilor până-n zorii apusului și ți se pare că nu va mai veni această dragoste. Îți îmbătrânește mâna pe florile pe care le porți cu tine la întâlnire și tot nu vine dragostea…! La fiecare durere o floare, la fiecare vindecare o altă floare…, schimbi mereu florile și îmbătrânești mereu…!

Dar nu sunt de vină nopțile în care nu dormi de nestarea gândului, nu sunt de vină nici zilele în care ai căzut la pământ de oboseala drumului, nu este de vină nimeni mai mult decât însuți dacă cineva, ceva, îți usucă sufletul și-ți crimpoțește carnea…! Caută repede, caută unde trebuie, ce trebuie… Dar caută…! Și găsește…!

Eu am văzut omul frumos…! Eu am simțit omul frumos…! Mulțumesc, doamna doctor…! Pentru atât de mult, un singur cuvânt: mulțumesc…! Doar că există un cuvânt dincolo de cuvât. Doar că dincolo de mulțumesc există și mărturisirea mea din tăcere…!

 Aurel V. ZGHERAN

Fotografiile ce ilustrează textul se regăsesc pe: https://www.facebook.com/Spitalul-Prof-Dr-Eduard-Apetrei-Buhu%C8%99i (ele sunt justificate contextual de subiectul textului,  reprezintă o oglindire cu mesajul recunoștinței autorului adresate întregului personal medical din orașul Buhuși, din țară și din lumea întreagă)

Comments

comments

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.