Domn Profesor Djuvara: ”Voi sunteți vizigoții mei”  

Student al marelui Raymond Aron, un „spectator angajat” format să respingă cu fermitate ideologiile totalitare, profesorul Neagu Djuvara a ucis toți demonii artificialului, banalității, ipocriziei, fantomele instituționalizate ale istoriei, recuperate și rescrise, ca martor.

Un Maestru implică, involuntar, un transfer de personalitate adepților săi. Canonul vieții lui se reflectă în imperiul semnelor, al cărților.

„Te iubim, boierule!”, i-a strigat un prieten, mergînd în convoi, pe drumul unde nimeni n-ar vrea să fie plimbat vreodată. „Voi sunteți vizigoții mei” (nomazii cu dromaderi ai stepei), eram un grup de admiratori, îl iubeam.

Te țineai după el, student la istorie, filologie, filosofie, matematică, orice fel, cu bucurie. Vorbea „obsesiv” împotriva comunismului, ce efecte au avut stalinismul, autarhia, teama indusă. războiul (il retrăia senzorial):

„Degeaba încercam să le arăt ipocrizia rușilor care, în imperiul sovietic, continuau singurul mare sistem colonial de pe glob și să le descriu brutalitatea și minciuna sistemului, gulagul, totalitarismul și antisemitismul din URSS...” (Neagu Djuvara, În Africa subsahariană (1961-1984), Ultimii ani la Niamey, în Amintiri din pribegie,  Humanitas, 2005,  p 401).

Eu așa l-am cunoscut pe Profesor. la curs. Ne-am împrietenit, am vorbit despre genealogii (ale familiei Djuvara/Giuvara/Juvara), despre manuscrise găsite de mine prin arhive, sau despre pisici și jazz. (fac parte din „giuvărășteni”, stră-străbunicul meu, aromân, era un boiernaș din sud, venit din Grecia, am „investigat” genealogia, mergând destul de departe diacronic, ca într-un policier).

Pisicile din Africa, pisicile de pe strada Speranței și Diana Krall

Domnului Profesor îi stătea bine în costumul bine croit al gravității filosofiei. Dar fizionomia gravă i se schimba rapid când povestea.

A fost cel mai bun om pe care l-am cunoscut. Avea energie benefică și bunădispoziție mimetice. Dădea speranță și inducea bucuria. A locuit, un timp, chiar pe strada Speranței, lângă Piața Rosetti din București (una dintre case, niciuna în proprietatea sa, niciuna oferită de statul român).

Pe strada Speranței, într-o după-amiază de vară, am hrănit amândoi  pisicile străzii. Cobora în fiecare seară și le striga. Mâncarea era păstrată la frigider, într-un colț special, pentru festinul pisoilor.

„Pisicile sălbatice din Africa sunt o rasă foarte diferită de tot ce cunoaștem noi pe aici”, îmi spune. Povestea cu o plăcere deconectantă, erai vrăjit, uitai de realitatea distorsionată din țară, erai încurajat și deveneai sigur de tine, personal, iconoclast, îți „umplea sufletul”. Lumea lui era caldă.

Asculta operă și jazz, îi plăcea Diana Krall, în mod special…

La o cafea „provensală”, servită impecabil

Vizita era ca o călătorie în „jurul camerei”, a sufrageriei, cu amintiri din Provence. Verile acolo și le petrecea. Din acest motiv, ritualul cafelei avea, în mansarda din strada Alexandru Philippidi, memoria însorită a Marsiliei cu chiparoși.

Zâmbea când îi duceam un buchet de flori, mă trimitea să-i aduc vaza din bucătărie,  le aranja. Se bucura de flori, de fiecare zi, de București, de prieteni.

Telefonul suna mereu, și, atâta timp cât sănătatea i-a permis-o, ieșea des în oraș. L-am invitat și eu, odată am mâncat într-un mic restaurant spaniol din Cotroceni, cu toate privirile ațintite spre el. L-au recunoscut, l-au salutat, i-au făcut urări de bine toți bucureștenii cu care ne-am întâlnit, de la șoferul de taxi, până la chelnerii și patronii restaurantului.

Simpatia o trezea instantaneu. El trăia liniștit, în gălăgia universală. Avea o expresie: „m-au ținut (n.m. la ședință, la un partid) ca pe un vas de flori”, ornamental. Pe politicieni îi comenta savuros, și după fizionomie. Fiecare amănunt, istoric sau personal, în fluxul memoriei, adus la suprafață spontan, precizia memoriei vii, miraculoase, lăsau convivii muți. După aceea, te asculta cu atenție, te încuraja, te proteja.

„Ce mai faceți, Domn Profesor?” îl întrebam. „Ești în București, unde ești?  Te îmbrățișez cu drag!”

„Vornicia din năuntru„, istorii demult uitate.

„La Curte„: Gheorghe Giuvara, un aromân din Balcani, în Oltenia veacului 19

Neagu Djuvara mi-a povestit… Povestea era dramatică și complicată.

Memoria lui, enciclopedică, incredibilă, fabuloasă, a amănuntului istoric. Ar fi putut scoate la suprafață toată istoria universală, din sertarele memoriei, în cel mai complex, delicat format.

Despre istoria boierului aromân Gheorghe Giuvara, venit din Grecia în Oltenia, în spațiul dintre Dunăre și Olt, ar fi vrut să scrie o nouă carte. Oferise chiar o bursă unui student grec, să culeagă date din zonele populate de aromâni, din nordul Greciei. Era un proiect pentru care nu a mai avut timp.

În stepa valahă, aproape de orizont, pe locul numit, acum aproape două secole, „La Curte”, pe moșia sa, boierul Gheorghe Giuvara zidește o biserică.

În plină desfășurare a Revoluției Moderne, aici vin să se roage revoluționarii, înainte de episodul conspirației de la Islaz.

Gheorghe Giuvara este fratele lui Diamandi Giuvara, un locotenent al lui Tudor Vladimirescu, o familie de aromâni veniți din Macedonia grecească, din Iannina, stabiliți în Valahia secolului 19.

Îl interesau dovezi, detalii din istoriografie, care să susțină legătura de sânge între familia Djuvara, din Brăila, Juvara din Moldova și Giuvara din Oltenia,  liant pe care îl căutam în documente vechi, ortografiate în chirilică sau greacă.

La Institutul de Istorie “Nicolae Iorga” din Bucureşti, am descoperit, întâmplător, un manuscris, al cunoscutului genealogist Alexandru V. Perieţeanu- Buzău (rudă cu Neagu Djuvara), membru fondator al “Comisiei de heraldică, genealogie şi sigilografie”, o comunicare ţinută pe 8 noiembrie 1985:  Despre familiile unor neguţători veniţi de la sud de Dunăre în a doua jumătate a secolului al 18-lea şi prima jumătate a secolului al 19-lea, ce s-au aşezat în România.

Familia Giuvara, scrie Periețeanu-Buzău, descinde dintr-un Nicolo Giuvara, căpitan de armatori, în 1750. În Valahia, întâi apare acest Diamandi Giuvara, cârc serdar în judeţul Romanaţi, eterist, de partea lui Tudor Vladimirescu, apoi, prins de turci este ucis de aceştia.

Există mai multe ramuri ale familiei Giuvara, unele şi-au ortografiat numele cu “G”, altele cu “Dj” sau cu “J” iniţial, fiind surprins că aceste familii “nu posedă mai multe dovezi asupra ascendenţei lor comune şi a modului în care se leagă genealogic între ele”.

În acelaşi manuscris, găsesc întregul arbore genealogic al familiei Djuvara/Giuvara. Descins în Valahia de secol 19, Diamandi Giuvara, simpatizant al legendarului Tudor Vladimirescu, în lupta de emancipare socială şi naţională din Epoca Modernă, suportă consecinţele represiunii sângeroase a turcilor împotriva tuturor celor bănuiţi că ar fi participat la revoltă.

Neagu Djuvara detaliase acest episod în cartea sa, Între Orient şi Occident, în capitolul Vâlvătaia din 1821 : Eteria şi Tudor Vladimirescu. Neagu Djuvara, Între Orient și Occident. Țările române la începutul epocii moderne, Ed. Humanitas, București, 2002, pp. 300-301.

Diamandi Giuvara este trădat de Bimbaşa Sava, fostul comandant al arnăuţilor din Muntenia, şi se predă acestuia împreună cu oamenii săi, 70 de arnăuţi, cu care se retrăsese în mănăstirea Cozia. Sunt capturaţi şi trimişi în lanţuri la Constantinopol, unde sunt decapitaţi , la 14 august 1821.

Moșia Giuvărăști a revenit fratelui lui Diamandi Giuvara, Gheorghe Giuvara, al cărui deces este consemnat în Arhivele de Stat din Viena : „Gheorge Giuvara, de religie greco-orientală, născut în Epir, stabilit în București, România, ultimul domiciliu în Viena, Prater 7”.

Odată, Neagu mi-a spus că ar vrea să viziteze, în sud, biserica lui  Gheorghe Giuvara. Dar vara aceea și-a petrecut-o la Sinaia, unde aerul era respirabil.

Într-un loc din Valahia, cu ciulini și viță sălbatică, pe un drum părăsit, abandonată între miriști, rezistă o bisericuță de secol 19, proiectându-și pe cer crucile frânte.

Păsări migratoare, în stoluri concentrice, compacte, se izbesc de clopotnița fără clopote. Gratii puternice, în locul vitraliilor, și o ușă cârpită. Chipurile sfinților, pe pereți, ciobite. Câteva raze de soare rătăcite pe catapeteasma spartă.

 

Grațiela POPESCU

 

 

 

         

Comments

comments