Domnia mediocrității – Eugen BLAGA

Mediocritatea ne pândeşe şi este prezentă peste tot. Prostia, alături sau împreună cu mediocritatea, ocupă ponderi uneori îngrijorătoare în sondajele şi testele ce măsoară nivele de cunoaştere, de cultură, profesionale sau care măsoară inteligenţa.

Încercăm uneori să facem evaluări subiective. Spunem despre cutare că este prost, altul este mediocru, celălalt este modest intelectual, iar cutărica este fără nici o valoare culturală, ştiinţifică sau artistică.

„Modestia intelectuală” este expresia elegantă, politicoasă, academică, ce denumeşte „mediocritatea”. Pentru a fi eleganţi, preferăm să spunem despre cutare sau cutare că este modest profesional, intelectual, că este un artist modest, un compozitor, interpret, pictor, scriitor, instrumentist sau inginer, medic, profesor sau gipsar, instalator, mecanic auto modeşti.

De cele mai multe ori, modestia se asociază doar cu profesiile şi nu cu meseriile, de foarte multe ori cu ocupaţiile „vizibile”.
Percepţia comună asupra valorii devine cunoscută doar pentru aceste segmente de populaţie.
Stabilirea „diagnosticului” se face fără criterii.

Percepţia generală, subiectivitatea, cum spuneam, sau usurinţa de a aşeza subiectul evaluat într-un grup din care credem noi că face parte determină încadrarea cu rapiditate a celui supus evaluării în una sau alta din categorii. Mai mult chiar, aşa-zisul evaluator, pentru a-şi demonstra sieşi şi altora capacitatea evaluatoare, dar şi pentru a obţine confirmarea justeţei actului de evaluare, transferă „concluziile” mediului public, supun chiar oprobriului public, de cele mai multe ori, pe cel „ judecat ”. Atunci cînd „deconspirarea” este meritată, se face doar un act de igienă intelectuală, fie ea artistică, juridică, profesională sau în general. Atunci, însă, cînd nu corespunde total sau parţial adevărului, decalajul între valoarea reală şi valoarea asociată cu mediocritatea sau modestia produce suferinţă.

De cele mai multe ori, în asemenea situaţie, reacţia nu mai contează. Oricum, răul a fost făcut. Transferarea publică a judecăţii de valoare eronate nu mai poate fi „reperată” (sic!) prin dreptul la replică. Nici instanţele nu mai pot face nimic. Modificarea Codului Penal şi neincriminarea calomniei feresc de responsabilitate pe cei ce greşesc, la rândul lor posibil mediocri, sau superior modeşti.

Evaluările subiective sau eronate devin agresive atunci cînd sînt făcute publice; cînd rămîn doar la nivel individual, ele sînt mai uşor de „digerat”. Dor mai puţin.

De foarte multe ori răutatea, reaua credinţă, dorinţa de revanşă, răzbunarea, lupta politică agresează prin amplificarea umbrelor şi transferarea lor spre percepţia comunitară. Pentru că doar la nivelul comunităţii din care subiectul „evaluat” face parte, la nivelul comunităţii ce poate avea reacţie, evaluarea neconformă produce suferinţă sau durere. În afara ei, subiectul rămîne anonim. Sub anonimat se realizează, de fapt, depersonalizarea mediocrităţii. Anonimatul este masca ce ascunde faţa prostiei, a mediocrităţii, a modestiei. Doar atunci cînd masca este purtată cu pricepere şi cînd cel ce se ascunde are o atitudine preponderent defensivă, de ascultare şi reţinere.

Mediocritatea poate fi mai mult sau mai puţin frecventă. Sondajele ne spun că este des întîlnită, chiar prea des. Unii, ca Andrei Pleşu, ne spun că, vai !, este generalizată. Se pare că aşa este.

Din nefericire, nu există vaccin care să prevină mediocritatea sau modestia, în înţelesul nostru de azi şi de aici.

Antidotul mediocrităţii poate fi produs doar de şcoală, de educaţie, de cea de acasă şi de cea din şcoală.

Mediocritatea devine vulnerabilă doar în faţa culturii, a ştiinţei, a priceperii, a bunului simţ, în faţa îndoielii că ceea ce sîntem este ceea ce trebuie să fim, că am atins sau nu „nivelul superior al incompetenţei”.

Alternativa la mediocritate este cunoaşterea, este adoptarea principiului relativităţii în cunoaşterea proprie, este, aşa cum spuneam, îndoiala.

Nu este lipsit de importanţă nici raportul „mediocrilor” şi „modeştilor” cu elitele. Evident, atunci cînd abordarea / evaluarea se face pe acelaşi tronson, în acelaşi palier / domeniu, abia atunci, deci, sesizăm decalajul.

În afară de decalaj, raportul elitelor cu mediocritateaa este un raport de îngăduinţă, de toleranţă.

A propos de toleranţă. Este adevărat, toleranţa atenuează mediocritatea nesancţionînd-o, nefăcînd-o publică, pentru că, aşa cum ne spun dicţionarele, toleranţa înseamnă „dragostea faţă de un obiect nedemn”, „perfecţionarea bunelor maniere“, „prelungirea descumpănirii cu alte mijloace”, „voinţa de a fi neputincios” sau „ îngăduinţa faţă de recidivişti” şi, în ultimă instanţă, „refugiul într-un voluntarism impus”. Iată tot atîtea teme de discuţie şi de meditaţie.

Întotdeauna elita acceptă, tolerează cu îngăduinţă, trece cu vederea, se preface că nu vede sau nu remarcă, nu taxează şi nici nu condamnă, nu agresează şi nu loveşte în mediocru. Cel puţin nu imediat.

Eleganţa comunicării, eleganţa exprimării în spaţiul public obligă.

Niciodată nu o să întîlneşti elita vădit agresivă cu mediocrul.

Elita loveşte, judecă, condamnă, de fiecare dată şi făţiş, doar o altă elită. Elita care se respectă. Pentru că, este bine de ştiut, există elite şi elite. Chiar şi la acest palier există nivele de comparaţie. Sigur, plecînd de la baza eşafodajului, de la raportul între elitele autentice şi cele false, între elitele naţionale şi cele universale, între elitele ştiinţei şi cele ale politicii. Şi, evident, discuţia poate continua.