Domnule Decan, nu v-am uitat, să ştiţi!

Doar că m-am obişnuit cu gândul că nu vă mai pot găsi la niciun număr de telefon. Au trecut deja 5 ani – puţini pentru o eternitate, dar anesteziant de mult pentru noi.

Sunt tot atâţia ani de când nu am mai vorbit cu oameni dragi, pe care îi preţuiesc. Unii dintre ei mi-au fost dascăli. Noi, aici pe Pământ, nu avem Timp pentru că suntem ocupaţi să trăim.

Probabil că nici cu dumneavoastră nu aş fi vorbit foarte des în aceşti 5 ani. Ştiţi cum e cu Pământenii – fiecare le are pe ale lui… Dar mă emoţionează gândul că aţi fi ştiut tot ce-am realizat, pe unde sunt, ce mai scriu.

Pentru că Dumneavoastră făceaţi acest lucru şi când eraţi muritor, tind să cred că acum când aţi dobândit Nemurirea vă puteţi recunoaşte superputerile: e o superputere ca un Decan să-şi urmărească juniorii de condei. Dumneavoastră făceaţi astfel!

V-am scris în ziua Despărţirii. Apoi, am scris o carte întreagă pentru şi despre Dumneavoastră! Mi-aţi dat o temă mai dificilă decât orice examen – aceea de a vă cunoaşte, de parcă am fi fost amici sau colegi de condei. Or eu, până să deveniţi Nemuritor, nu v-am cunoscut prea bine…

Cartea “Povestea unui jurnalist: Ion Marin” a fost pentru mine un puzzle. Am ctitorit o Viaţă, după finalul ei. Doare! Am adunat crâmpeie de amintiri de la oamenii dragi (și de la cei mai puțin dragi, dar relevanți prin Timpul petrecut împreună; pentru că știu că nu v-ar fi plăcut o carte plină de “sirop”, ci una plină de… realitate).

Şi realitatea e că aţi fost incomod, dar apreciat şi – să ştiţi – chiar iubit. Dar Nemuritorii află toate acestea, când trec Dincolo. Repet acum, pentru noi ceilalţi.

M-am împrietenit cu Teodora. Am trecut de la “Doamna Marin” la “Teodora”, tot povestind despre dumneavoastră. Şi astăzi mi-a spus că apare o ediţie tipărită a ziarului Ultima Oră. Tipărită…

Ştiţi de când, aici pe Pământ, ziarele nu mai miros a hârtie? Definitiv – cam de când aţi Plecat Dumneavoastră.

Mă întorc, Domnule Decan. Să ştiţi că mă întorc în presă. Azi am hotărât, mai înainte să aflu că pot să vă trimit această Scrisoare. Ce coincidenţă! Iar e Dumnezeu, care încearcă să rămână anonim…

Mă întorc pentru că mi-e dor! Am scris cărţi, am lucrat cu miniştri, m-am specializat în Comunicare… dar aţi văzut toate acestea, nu?! Acum să ştiţi că mă întorc în presă, de dor!

Dumneavoastră să nu vă fie dor de ziaristică! Sunt fapte efemere… ştiri care se duc de la un ceas la altul. Dumneavoastră aveţi treabă cu Nemurirea.

Au plecat, Domnule Decan. Au plecat mai toţi Marii şi Greii – recent s-au dus Patzaichin şi Caramitru… A plecat și Doru Dinu Glăvan, care m-a citit, m-a sfătuit și m-a premiat… Lumea nu mai e cum aţi lăsat-o. E mai tristă cu o pandemie…

Am limită de semne, aşa că trebuie să închid acum Scrisoarea. Ştiţi… aşa e în presa scrisă pe hârtie. Am nădejde că mesajul va ajunge la Dumneavoastră, pentru că în această ediţie tipărită scriu mulţi oameni care v-au admirat.

Ne-am obişnuit cu ideea că vă găsim în Stele. Dar să ştiţi că noi ne-am fi dorit mult să mai rămâneţi pe Pământ. Să nu fi plecat atât de repede…

Să mai fi scris, să mai fi demascat, să mai fi deranjat… Dar şi să mai fi iubit. Aţi mai fi avut multe de făcut.

Acum vă rog doar să Străluciţi. Ziariştii au nevoie de îngeri-păzitori!

Cu drag,
Eveline Păuna

Comments

comments

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.