Dunărenii. Negustorii de altădată
Neobisnuită lumina halucinantă a după-amiezelor dunărene. Lumina se ondulează fin, roşiatic şi curge de-a lungul pereţilor îmbătrâniţi ai oraşului.
E ora la care negustorii respectabili ai târgului ies cu soţiile lor la promenadă, de-a lungul bulevardelor principale: I.C. Brătianu, Regina Maria şi Cuza-Vodă: primii ani ai secolului trecut! Corabia, un orăşel-port la Dunăre, în vervă, cu negustori bogaţi.
Nume româneşti, evreieşti, greceşti: Teodoriu Stamatopol, Max Haiduşca, Gurof, Oroveanu, Golfinger, Samy Danetty, Rubin Benaroyo, Florea Ionescu, “cerealiştii”, cum li se zicea, în epocă, negustorilor de cereale, amintind de animaţia specifică oraşelor-port sau de bazarul oriental.
Destine confiscate. Un continent care se scufunda…
Bunicul meu a fost “chiabur”. A luptat pe Frontul de Răsărit, în al Doilea Război Mondial, şi a fost capturat la Odessa. A fost prizonier într-un lagăr sovietic. S-a întors acasă după un război-măcel, cu răni grave, mai ales interioare, într-un oraşel sărăcit şi demonizat.
Lumina de vanilie a amintirilor noastre, aşa puţin “memorabile”, adică prea personale, aproape senzoriale.
Privesc fotografia în sepia a bunicului meu, Florea Popescu-Giuvara, negustor, ţinând nonşalant mănuşi de piele şi un baston, zâmbindu-mi din alt timp, pe care îl imaginez liniştit şi colorat pitoresc – anul 1936.
Era o lumină de după-amiază neverosimilă…
Promenada pe Strada Mare, înainte de război! Cafenele, restaurante, grădini de vară, baluri la Palatul Cosma Constantinescu, serate în Salonul Eduard, “cu dans, jazz şi tombolă”…
Vremurile interbelice, aşezate, entuziaste.
Lumina curge auriu pe cupolele Catedralei din centru. În timp ce ofiţerii, avocaţii, profesorii, negustorii se salută elegant, la pas, în plimbarea de seară, pe granitul cubic al aleilor largi.
Timpul pare suspendat, petrecerile se ţin lanţ, micile intrigi amoroase ale mondenilor timpului se consumă, la vedere, prin gazetele pline de efuziuni patetic-sentimentale, se ascultă jazz şi romanţe, cu vervă şi seninătate.
În tinereţe, Ioana Radu a cântat în restaurantele oraşului Corabia – a scris în cartea ei de memorii, “Romanţa unei vieţi”. Bunicul îşi amintea timpul fericit când în restaurantul lui, numit “Tic-Tac”, au cântat Victor şi Nicuşor Predescu.
În epoca negustorilor de cereale, posesori ai unor firme comerciale renumite, prosperii “cerealişti” formau structura economică a oraşului. Comerţul angrosist cu cereale, transportate pe Dunăre, concentrează în oraş un număr impresionant de negustori.
Încă dinainte de primul război mondial, Corabia devenise al doilea port cerealier din ţară, depăşit doar de Brăila, în comerţul cu grâu. Volumul tranzacţiilor cu grâu era atât de mare încât, în 1901, se înfiinţase în micul port, în plină ascensiune, o bursă de cereale.
Au rămas amintirile în ceață legate de bunicii mei, care îşi păstraseră, sub comuniști, cu o anume detaşare în gesturi, obiceiurile, plimbările, întâlnirile, cafeaua duminicală…
“în această aşezare de oameni pe malul unei ape”
Fragmente din regiunea de odinioară, Virgil Mazilescu
Să te plimbi, de-a lungul oraşului, pe fluviu! Ceaţă violetă pe Dunăre. Zgomotul motoarelor, monoton, şi zgomotul apei, sacadat. Să vorbeşti despre zgomot şi despre tăcere!
Aer umed şi fierbinte. Insule apărute în mijlocul Dunării, cu păduri prin care lumina nu pătrunde. Miroase a mâl şi a busuioc sălbatic. Seara pe Dunăre!
Început de toamnă. Faţadele vechilor imobile ale negustorilor, construite “la stradă”. Lumina filtrată de septembrie, rece. Carafe de sticlă transparente cu vin roşu pe mese de lemn lăcuit.
Copiii războiului şi poveştile lor adevărate
Erau mulţi, sălbatici şi bronzaţi, aproape goi, copii de 9-10 ani atunci, un grup de prieteni, în vacanţa de vară, într-o ţară sărăcită de război şi terorizată de ocupanţi. Băteau potecile dintre ape, descopereau insulele apărute pe Dunărea îngustată de secetă, unde “pescuiau”, adică prindeau peştele cu cârlige agăţate de beţe ascuţite, după care înotau spre malul dinspre oraș.
Mici Robinsoni Crusoe, naufragiaţi pe insulele secrete ale Dunării: Grig, Sandu, Mişu, Sică, Telu, personaje reale în naraţiunea liniară ce măsoară viaţa oamenilor din câmpie, fiecare în parte, un destin ciudat, contorsionat.
Se întâlnesc şi acum, în fiecare vară, la Corabia, şi umblă pe drumurile de odinioară…
Arhitectul Gheorghe Dădulescu a emigrat în 1985 în Israel. Acum locuieşte în oraşul Hod Hasharon şi îl mai cheamă Dori Michael.
Îmi spune: “Aş vrea să traiesc la Corabia, acolo unde m-am născut. Să mă întâlnesc cu prietenii, să stau prin locurile tinereţii noastre, să discutam despre cele câteva războaie si naţionalizări, schimbări de bani, de guverne, la care am fost martor, sau, pur şi simplu sa privesc Dunărea” .
Îmi povesteşte despre prietenii lui din copilărie, maeştri ai şotiilor şi improvizaţiilor. Dorul de acasă, intens, firesc, fără stridenţe declarative sau cinice, în memoria sărăciei crunte a copilăriei lor postbelice. Zice: “Toţi eram juliţi, ciufuliţi şi bronzaţi, copii nebuni, crescuţi pe Dunăre, fugiţi de acasă cu zilele, obisnuiţi cu cearta părinţilor, stăteam hai-hui…copiii războiului.”
Vacanţă în Sud. Poveste cu final deschis
Un loc, la fel ca un om, trebuie să ţi se confeseze. În final, mi-am dat seama că, la sfârşitul poveştii, ca într-un timp ciclic, nimic nu s-a spus mai mult.
Dunărea albastră, cu irizaţii, în toamnă, arhaică. Apa care păstrează memoria lucrurilor. În amonte, departe-aproape, ca o călătorie în timp, câteva metropole europene aşezate cu imaginaţie pe Dunăre. Să trăieşti lângă Fluviu, în trecut şi prezent, simultan. O clipă să nu vorbeşti, să îţi opreşti respiraţia, să îţi blochezi gândurile! Apă-aer-cer!
Grațiela POPESCU