O revoltă anticanonică, fantezia ilariantă a lui Boris Vian
Un copil teribil al suprarealismului este Boris Vian. Cântă într-o orchestră de jazz, repară maşini, scrie romane, joacă în film, face teatru.
39 de ani a trăit (1920-1959).
Cronologic, Boris Vian aparţine epocii „noului roman”, fiind confin acestuia prin revalorizarea „realului” poetic, (înainte ca el să fie confiscat de convenţii narative şi adaptat funcţionalităţii sau uzajului naratologic tradiţional), prin apropierea de (roman) fantastic şi gotic, prin respingerea clară a „frescei sociale şi psihologice”, cu tezismul „semnificaţiilor”, aşa la vedere şi perisabile sau contextuale.
Boris Vian recreează o lume în absenţa oricărei teorii explicative.Textele lui nu sunt ficţiunile noir ale absurdului existenţialist, personajul său textual, iconoclast, este un maestru al limbajului dematerializat, deconcretizat, iluzoriu.
Verva lui lingvistică sparge orice limite ale textualizării concretului!
Regnurile sunt interşanjabile, personajele sunt nefiresc de preocupate de trăiri abstracte şi eterice, trăiesc într-o lume translucidă, imaterială.
Colin din „Spuma zilelor” e un dandy, iubeşte jazzul. Dragostea lui o îmbolnăveşte: în plămânii lui Chloé creşte un nufăr.
Fantezia lui Boris Vian de a crea conexiuni nu este recognoscibilă în niciun regn, uman, mineral. Fronda sau verva limbajului subminează orice încercare de instituţionalizare a realului.
În „Toamnă la Pekin”, scrie : „Acesta este un loc al incertitudinii, după cum o spun negustorii de papagali vorbitori”.
Ca un uriaş teatru al înscenărilor, neidentificabilă prin nicio grilă de lectură (şi ca intertext al tuturor acestor genuri, fantastic, picaresc, roman gotic, teatrul absurdului etc), literatura lui Vian este un spaţiu al mizanscenei!
Cu insolenţa şi cu agresiunea limbajului (ce pot fi circumscrise unui postmodernism avant la lettre), o manieră „brutală” a jocului textual, eliptic expresiv, el improvizează în scris cum o făcea în teatru, şi niciun clişeu, ierarhie sau regula de joc nu rezistă în faţa acestui simpatic detractor al limitei, de orice fel.
Limbajul este restructurat, mimând concretul semantic, obiectele sunt animate, animalele sunt umanizate, realitatea e o hologramă mitologică, iar dragostea e bulversantă şi histrionică:
„E formidabil, zise, şi în ochi prinseră să-i scapere lumini schimbătoare şi roşietice. Luă paharul şi îl umplu cu un vin auriu, greu şi fluid ca un eter apăsător.
Chloé sosise. Colin îşi scoase mănuşa, se-ncurcă în ea, îşi dădu un pumn în nas, exclamă „Îii” şi îi strânse mâna. Ea râdea.
„Nu-ţi e milă, spuse el, jalnic.” Mergeau, un nouraş trandafiriu cobora din văzduh şi se apropia de ei. Şi norul îi învălui. Înăuntru era cald şi mirosea a zahăr şi scorţişoară. „Nu ne mai vede nimeni, spuse Colin, dar noi îi vedem”.
Maşina se oprise în faţa unui hotel din marginea şoselei. Era şoseaua cea bună, netedă, nuanţată cu reflexe fotogenice, cu copaci perfect cilindrici de ambele părţi, cu iarbă proaspătă, cu soare, cu bariere, cu garduri vii înflorite, cu mere în meri şi frunze uscate strânse-n grămăjoare, cu zăpadă din loc în loc, pentru varietatea peisajului, cu palmieri, mimoze şi pini nordici în grădina hotelului şi un argat roşcat şi ciufulit care păzea un câine beat.
De-o parte a şoselei bătea vântul, de cealaltă, nu. O alegeai pe care îţi plăcea. Copacii făceau umbră doar din doi în doi, şi broaşte se găseau doar într-unul din şanţuri (…).
Colin şi Chloé, unul lângă altul, se lăsau în voia razelor de soare fără să scoată o vorbă şi inimile le băteau, în ritm de boogie…Fulgii mari şi răcoroşi rămâneau albi şi nu se topeau.
Sub zăpadă creşteau albăstrele şi maci” (Spuma zilelor).
Grațiela POPESCU