EPOPEEA SĂRII
O fascinantă incursiune în istoricul exploatării sării din Moldova,
poveşti mai vechi şi mai noi despre salinele Târgu – Ocna (judeţul Bacău) şi Cacica (judeţul Suceava)
Printre apele care îşi adună izvoarele sub Hăşmaşul Mare, veritabil nod orografic situat în inima Carpaţilor Orientali, la hotarul dintre două mari provincii româneşti, Moldova şi Transilvania, se numără şi Trotuşul…Râul, care se întinde în lungul structurii montane, pe aproximativ 150 km, străbate până la confluenţa cu Siretul, mai multe depresiuni pitoreşti separate prin defilee spectaculoase…Pe cursul său mijlociu, în aval de Defileul de la Cireşoaia, nu departe de confluenţa cu Valea Slănic Moldova, pe una din terasele inferioare, se află oraşul Târgu Ocna…De-a lungul timpului au fiinţat aici mai multe asezări pe care localitatea, devenită celebră pentru zăcămintele sale de sare, vestitele „ocne” le-a înglobat treptat…Nu întâmplător deci, la 28 septembrie 1884, sub directa îndrumare a inginerului Anghel Saligny se inaugura prima cale ferată pentru traficul de marfă între Târgu Ocna şi Adjud…
Pe drumul ocnelor de odinioară, asemenea altor locuri din Carpaţii româneşti, cândva se ridicau mânăstiri, se ctitoreau biserici…Cele mai multe, la început au fost din lemn, din bârne de stejar, ridicată pe malul drept al pârâului Vâlcica, nu departe de străvechile saline…Are hramul “Cuvioasa Parascheva” dar a intrat în memoria colectivă şi sub numele de “Biserica Domnească”. Se spune că ea ar fi fost reconstruită după un incendiu pe locul alteia mai vechi, datând de pe vremea lui Ioan Vodă cel Viteaz, dar după sinodicul bisericii ea a fost înalţată pe la 1654 şi rezidită a doua oară la 1725.Din pisania de la intrare, dăltuită la vremea respectivă în lemn, cu slove chirilice de către meşterul “Radu”, aflăm că… cel care a refăcut vechea biserică a fost cămăraşul de atunci, nepotul lui Dediu, mare spătar, socrul voievodului Mihai Racoviţă…
Undeva la 240 de metri adâncime, la celălalt capăt al drumului spre străvechile ocne şi la secole distanţă de bisericuţa din lemn de la suprafaţă, minerii zilelor noastre au săpat în inima muntelui de sare, un lăcaş de cult inedit, închinat ocrotitoarei lor, Sfânta Varvara…A fost sfinţită în anul 1992, iar la vremea aceea era singura biserică ortodoxă subterană din Europa…Odinioară, doar la sărbătorile mari de peste an, cum ar fi Paştele sau Crăciunul se oficiau slujbe, pentru cei condamnaţi pe viaţă să trudească în întunericul ocnelor…E pace acum şi aici… sub catapeteasma dreaptă, cu volute elegante şi sclipiri de aur stins, iar în lumina caldă risipită cu generozitate de aplicele tăiate în sarea muntelui şi de marele candelabru… ne este foarte greu să reconstituim imaginea ocnelor de altădată…Urmele lor s-au pierdut de mult în „cerul de sare” de deasupra bisericii Sfânta Varvara iar de forfota de atunci mai amintesc doar… cărturarii vremii.
Dimitrie Cantemir, în celebra sa lucrare, “Descriptio Moldoviae”, pomeneşte de bogăţia ţinutului şi de faptul că … „sarea se găseşte la mică adâncime şi este de bună calitate”.Cât despre exploatările de aici el scrie că: …”În aceste ocne lucrează sute de oameni. Savgăii, oriunde scot blocuri de sare, lasă apoi nişte stâlpi din acest cristal care susţin pământul şi bolta, galeriile astfel formate se umplu iarăşi de sare.”
Dar să ne reîntoarcem în zilele noastre…
La acelaşi nivel cu biserica, sau la acelaşi „orizont numărul 9” cum îi mai spun minerii, în camerele uriaşe, rămase în urma exploatării moderne a sării din salina de la Târgu Ocna, a fost amenajată de curând o veritabilă „baza de agrement şi de tratament” folosită pentru binefacerile sale şi ca sanatoriu…Evenimentul a fost aşteptat nu doar de persoanele cu afecţiuni respiratorii, ci şi de toţi cei dornici să se bucure de microclimatul specific de aici…Pe planul înclinat, în fapt o veritabilă şosea subterană, care ne-a condus la sanatoriu se coboară la „orizontul 10” al „minei Trotuş” cum se mai numeşte exploatarea de sare de aici de la Târgu Ocna…Pretutindeni în acest domeniu al mineritului subteran al sării, acolo unde condiţiile geologice de zăcământ sunt similare, procesul de extracţie, pe plan înclinat prin camere pătrate, presupune lucrul în echipe bine sudate şi pe etape…După tăierea unei fante adânci la baza viitoarelor camere de exploatare, cu ajutorul haveozelor (fierăstraie uriaşe), se perforează frontul de lucru cu ajutorul perforatoarelor…Despre praful de sare rezultat în urma acestei operaţiuni se spune că ar face minuni…Adevărul este că sarea extrasă direct din zăcământ, prin asemenea procedee mecanice îşi păstrează în întregime calităţile chimice şi nutritive… În paralel cu copturarea sau curăţirea frontului de lucru, prin degajarea manuală a blocurilor instabile din pereţii laterali sau din tavane, care prin cădere pot periclita viaţa ortacilor din echipă, apar artificierii…Ei armează frontul de lucru sau, mai bine spus introduc, în orificiile adânci de câţiva metri făcute de perforatoare, calupurile de dinamită odată cu capsele ce vor provoca explozia acesteia…Totul se face cu extrem de mare grijă şi atenţie… totul se verifică şi se controlează căci cu dinamita nu te joci mai ales în acest spaţiu închis sub tavanul uriaşei camere subterane pe care nu întâmplător ocnaşii de altădată îl mai numeau şi… „cerul de sare”.Se vorbeşte puţin, iar pe măsură ce o echipă îşi termină treaba o alta îi ia tăcută locul şi se trece la etapa următoare…Unele după altele utilajele se retrag din frontul de lucru, în care artificierii fac ultimele verificări şi racordează fitilele capselor, la detonatorul care va declanşa scânteia exploziei… ultima şi cea mai spectaculoasă dintre etapele de pregătire a extracţiei sării în subteran…Se stinge şi ultimul zgomot al exploziei care a zguduit muntele iar în dansul nebun al prafului de sare care pulsează absorbit de hornurile uriaşe de deasupra, în interiorul pământului, pentru câteva momente, se aşterne liniştea…Vacarmul reînvie odată cu sosirea utilajelor de încărcare şi transport a sării, degajate de explozie, din frontul de lucru…Cu ajutorul basculantelor de mare capacitate, sarea este transportată din frontul de lucru, pe planul înclinat către sistemele de benzi transportoare de la nivelele superioare sau uneori direct către suprafaţă şi depozitată în silozuri…
Până în anul 1870 exploatarea acestui zăcământ s-a realizat în camere sub formă de clopot, celebrele ocne care aveau la bază un diametru cuprins între 35 şi 85 de metri şi atingeau o înălţime de până la 60 de metri…Din anul 1970 extracţia sării de aici din Mina Trotuş s-a făcut doar prin metoda camerelor mici cu pilieri pătraţi…Se mai numesc şi pilieri de rezistenţă deoarece au rolul de a susţine structura zăcământului şi de a proteja de prăbuşiri construcţiile de la suprafaţă.Exploatarea se extinde funcţie de forma zăcământului atât pe orizontală cât şi pe verticală… iar mina se adânceşte treptat…Într-un final zăcământul tinde să arate ca un fagure, datorită suprapunerii mai multor nivele de camere pătrate, separate de planşee groase, ceea ce va face ca structura de rezistenţă a muntelui de sare să nu fie afectată.Părăsim exploatarea din subteran odată cu bulgării de sare încărcaţi pe spinările uriaşelor benzi transportoare şi împinşi spre suprafaţă până dincolo de „cerul de sare” al minei spre adevăratul cer…
Din Subcarpaţii Getici şi până dincolo de limita nordică a Subcarpaţilor Răsăriteni, zăcămintele de sare sunt o prezenţă constantă…Povestea formării lor este similară cu apariţia tuturor depozitelor de roci evaporitice separate, cu milioane de ani în urmă, în regiuni cu climat arid, prin precipitare, din apele unor mări şi oceane astăzi dispărute…
Strânse de impresionanta menghină a mişcării de coliziune a plăcilor crustale terestre, toate aceste depozite de evaporite împreună cu celelalte roci sedimentare au fost împinse, deformate, comprimate şi ridicate în structuri geologice pe care astăzi le percepem ca pe nişte uriaşi spinări care se întind în lungul osaturii arcului Carpatic…Treptat sarea, ansamblu monomineral de mică densitate care curge şi se remobilizează ca o plastilină, sub acţiunea îndelungată şi continuă, a unor presiuni tectonice, timp de milioane de ani s-a adunat în sâmburi uriaşi care au străpuns în drumul lor spre suprafaţă structurile de roci sedimentare de deasupra…Chiar dacă fenomenul, descris acum un secol de către omul de ştiinţă român Ludovic Mrazek, ca “diapirism”, explică o parte din problemele formării zăcămintelor de sare mai există aici în Subcarpaţii Româneşti numeroase întrebări care îşi aşteaptă răspunsul…
Până de curând s-a crezut că singurul factor indispensabil care a stat la apariţia omului şi dezvoltarea lui a fost apa.Recent, savanţii au început să accepte că un rol cel puţin la fel de important l-a avut şi sarea.
În România, până de curând, cele mai vechi urme privind exploatarea ei au fost descoperite în judetul Neamţ. Aici, în aşezările neolitice de la Lunca, Polici şi Oglinzi, s-au găsit vestigii străvechi amplasate în apropierea unor izvoare sărate.
Rafinata cultură Cucuteni a fost preocupată de extracţia sării, procedeul folosit cu mai bine de 6500 de ani în urmă, bazându-se pe fierberea şi evaporarea apei sărate în vase mari, cu pereţii groşi şi poroşi care rezistau la „proba focului”.
Mai există şi astăzi în mediul rural, zone ca şi aceasta de la Oglinzi de lângă Târgu Neamţ în care localnicii mai exploatează încă, în folos personal, izvoarele sărate… aproape din aceleaşi surse şi prin aceleaşi procedee ca şi strămoşii lor cucutenienii.
Chiar dacă în prezent zăcămintele de sare din Moldova sunt exploatate industrial în saline, precum cele de la Târgu Ocna şi Cacica, localnicii încă mai folosesc apa fântânilor şi izvoarelor sărate…În drumul nostru imaginar către nord, pe urmele poveştilor despre exploatările de sare şi izvoarele sărate din Moldova, ne-am apropiat de Cacica, o localitate cu nume ciudat renumită pentru minele ei de sare şi nu numai. Până în 1785, resursele de la Cacica au fost exploatate prin mijloace tradiţionale, adică prin evaporarea apei din izvoarele sărate existente în zonă.De la data amintită, începe aici exploatarea industriala a zăcământului, iniţial prin extragerea mineralului cu târnăcoape, ciocane, dălti şi pene de oţel, iar din 1959, prin dizolvarea sării în bazine subterane.În apropiere de Cacica, pe teritoriul localităţii Solca se află mai multe izvoare de apă sărată, dintre care cel de la Slatina Mare, abundent şi cu o concentratie de peste 300g la litru, face obiectul unei intense exploatări tradiţionale.Vegetaţia de aici, pare că se află permanent într-un anotimp de toamnă târzie poate şi din cauza urmelor de sare strălucitoare care se depune pe frunzele plantelor, ca o chiciură şi le acoperă cu un strat fin, alburiu…
Ne apropiem de capătul acestui drum fabulos prin istoria exploatării sării din Moldova nordică…
Ca pretutindeni în această regiune Subcarpatică aşezările rurale aproape fără excepţie au în prejmă cîte un izvor sărat semn că în adâncime se ascunde spinarea vreunui munte de sare…Ascunsă printre colinele de lângă Gura Humorului, comuna Cacica reprezintă una dintre cele mai căutate locuri din judeţul Suceava.Pare o localitate ca multe altele de aici din această parte a ţării cu oameni harnici, gospodari, aşezaţi pe la casele lor…Urcând obcina ce-i poartă numele se arată vederii silueta roşie a catedralei romano–catolice cu hramul “Ridicarea la Cer a Sfintei Maria”.
În jurul anului 1780, în locul unde se află astăzi localitatea, au fost descoperite zăcăminte de sare. În 1798, aici, s-a dat în exploatare o salină, aducându-se muncitori şi tehnicieni din diferite provincii ale Imperiului Habsurgic, printre care si Galiţia, cei mai mulţi fiind de etnie polonă şi de religie romano-catolică. Deoarece nu a existat nici o aşezare omenească până la deschiderea salinei, muncitorii polonezi care lucrau în mină erau asistaţi spiritual de centrul parohial de la Gura Humorului, primul pastor fiind preotul polonez Clemens.Numele localităţii se pare că este dat tocmai de aceşti mineri, deoarece “cacica” în limba poloneză, înseamnă raţă. Legenda spune că denumirea care i-a fost dată aşezării, se datorează numeroaselor raţe care trăiau pe lacul sărat ce acoperea valea din apropiere.
Astăzi, comunitatea polonă de aici este cea mai numeroasă din România.Odată cu trecerea timpului, mai exact la începutul secolului al XX-lea, în centrul vetrei satului este ridicat, în stil neogotic, un lăcaş de cult, de către preoţii catolici misionari care, ajunşi în localitate, găsesc ruina unei biserici mai vechi, care servise, alternativ, ca loc de închinăciune atât pentru comunitatea poloneză catolică, dar şi pentru cea ucraineană greco-catolică. Biserica a fost construită din piatră cioplită şi cărămidă roşie.Deasupra intrării, este amplasat în fereastra mare de la cor un crucifix de piatră pe care se află Isus Cristos.Altarul principal, cele secundare, ale capelor, şi restul pieselor de mobilier sunt lucrate tocmai la Tirol iar statuile au fost realizate din lemn de tei sculptat, fiind pictate în ulei şi aurite. Amvonul este impunător, el culminând cu figura lui Isus ”bun pastor”. De o rară frumuseţe sunt vitralile iar icoana, reprezentand-o pe Sfânta Fecioară Maria cu pruncul, cunoscută şi ca Madona Neagră se află în altarul principal. Ea este pictată în pânză, înnegrită în timp, mai vizibile fiind astăzi mâinile şi faţa.Ca o recunoaştere deplină, în anul 2000, Papa Ioan Paul al II-lea a conferit Catedralei titlul de Basilica Minor.Un deosebit interes îl prezintă şi “Grota Lourdes”, o reprezentare a celei din Franţa, construită în anul 1936, prin grija preotului Henric Wochowski, din piatră brută, având 12 metri lungime, 5m lăţime şi 5 înălţime, fiind încadrată de o galerie de 60 metri lungime în formă de semicerc, susţinută de 20 de coloane din beton, ca spaţiu acoperit pentru pelerini.În fiecare an, de hramul din 15 august, aici au loc pelerinaje, iar în localitate, petreceri câmpeneşti.O altă capelă s-a construit la 27 de metri adâncime, în mina de sare în care se intră ca într-un beci, printr-o uşă de lemn.Ca să ajungi până aici, trebuie să cobori vreo 200 de trepte, la o adâncime de 27 de metri, pentru ca la capătul altor scări să ajungi la Capela Ortodoxă, aflată la o adâncime de 35 metri şi unde practic începe orizontul 1 de exploatare a sării.
Salina Cacica este un unicat, deoarece galeriile sale sunt săpate manual.Sunt 8200 de galerii, armate cu lemn şi aflate şi astăzi în bună stare, după mai bine de două sute de ani.Sala de dans se află la o adâncime de 37 de metri, şi se numeşte astfel pentru că aici se organizau înainte, baluri, întâlniri festive, spectacole, fiind şi primul loc de distracţie din zonă.Tot în această zonă a salinei a fost săpat manual de către mineri un lac artificial învăluit cândva de lumina reflectoarelor…Cu ani buni în urmă, se puteau face mici plimbări cu ajutorul unei plute.Acum a rămas doar amintirea….Pereţii sunt bine lucraţi, se simte parcă mâna polonezilor, consideraţi, pe bună dreptate, cei mai eficienţi în minerit, din întreaga Europă.Mina Cacica deţine un record… este singura din România ale cărei galerii au fost săpate numai cu mâna, fără ajutorul vreunui utilaj…Ajuns la suprafaţă, eşti tentat să mai priveşti odată înapoi la clădirea veche, şi te bucuri de razele mângâietoare ale soarelui dornic să porneşti într-o nouă călătorie.
Teodora MARIN şi Mihai RĂDUCĂ