Expozeu
Ne-am obișnuit atât de mult cu peliculele altora, că am uitat să fim regizori în ale noastre. Şi, uite așa, ajungem să ne trezim, la un moment dat, că trăim un lungmetraj în care nu știm cine e personajul principal. Asta pentru că noi, ca niște sibarţi ce suntem, n-am mai vorbit de mult cu sinele.
Şi ne trezim pasibili de amenda realității, care are, așa, un stil aparte de a ne învăța, ca un bun pedagog, că, pentru a fi belfer pentru alții, tre’ să-nveţi să îți scrii propriul sinopsis.
Da’, ca să poți să scrii, tre’ să știi să separi realul de fals și aparența de experiență. Şi aici intervin cărțile. Dar, te rog, a nu confunda datul în cărți, cu statul în cărți.
Că mulți ne dăm citiți și, când e să fii luat la bani mărunți, „decât ai citit”, n-ai și percutat. Cu persecutatul, însă, ce să zic, mari șmecheri toți.
Revin la film. Despre el vorbeam, despre filmul în care suntem, în același timp, regizor, scenarist, cameraman, actor principal și secundar dar, de cele mai multe ori, cumva, ajungem să fim doar personaje episodice. Că nu mai știm cum era cu firul narativ. Pe internet, ăștia nu ne zic, că live-ul pe rețelele sociale se face prin simpla apăsare a unui buton.
Oare e chiar așa de simplu să faci o transmisie în direct în care să emiți nimic și mii de oameni să rezoneze la nimicul tău?
Dar, astăzi, “nimicul falsului” e totul, iar marota ideilor e blamată de înfățișarea materială care, de altfel, prin cărți poate fi obținută ușor.
Dar se vrea acest lucru? Tind să cred că se vrea ce se dorea încă de pe vremea romanilor, cu pâine și circ, sau să mă exprim „mai aproape de casă”, ca să nu ne isterizăm că dau exemple din istorie, ce scria Negruzzi în capitolul trei din Alexandru Lăpușneanul, „proști, da’ mulți”.
Nu doar că se vrea, dar se și reușește. Suntem bombardați de informații și nu mai știm care e cum și ce interese reprezintă. Şi aici uităm să fim specialiștii filmelor noastre.
Cât pe ce să uit de cel mai important om într-un film, criticul. Criticul care vede și revede filmul, și-l mai vede de încă enşpe mii de ori, de visează cadrele, știe, aproape la fel de bine, replicile ca actorii, are finețea sunetelor muzicale de zici că-i pasăre, nu om și, după tot procesul ăsta, vine și-ți spune și părerea lui care, de cele mai multe ori, te pustiește de mândria creației.
Halal expozeu!
Zic să reușim să fim măcar critici în filmul ăsta care se cheamă „episodul vieții noastre”.
Andreea Achivei
Jurnalism Hyperion