Fragmente de jurnal marinăresc (XVII) – Adrian ONICESCU
05 sep.1991
21:00 Plecat din Port Harcourt (Nigeria), dar a trebuit să ancorăm pe râu pentru că nu mai vedeam nimic şi nu puteam cobora în aval în condiţii de siguranţă. Grecii au refuzat prima şalupă cu fete negre după o verificare superficială a „mărfii”. Comandă este fermă: Sâni opulenţi, picioare lungi şi drepte, nu se acceptă exemplare cu dinţi lipsă sau cu cicatrici evidente. Continentul negru caută precipitat dispus să ofere ce are mai bun. Dimineaţa ridicăm ancoră la prima oră. S-a întărit paza, în Gabon ne-au furat parâmele.
23:50 – Singur, singur, singur! Ascult pentru a nu ştiu câta oară aceeaşi romanţă grecească. Din cabinele grecilor răzbate muzica englezească. Ascult această casetă cu voluptatea cu care învârti un cuţit în rană. Vreau să vorbesc, vreau să mărturisesc, un regat pentru un Duhovnic! Cânt şi vocea îmi sună fals.La dracu cu Yoga şi perceptele detaşării şi indiferenţei! Sunt tânăr, pot mişca munţii din loc şi mă copleşesc de invidie luminiţele opaiţelor celor câteva colibe de pe mal. Dincolo de ele, o familie. Sunt goi, sunt flămânzi poate dar se iubesc sau cel puţin suferă împreună. E un mod de a celebra. Eu rămân singur în cabina mea, singur cu visurile mele, cu iluziile mele, cu un salariu bunişor şi singur. La ce bun? Invidiez nişte sălbatici de pe mal adunaţi în jurul unei făclii.
06 sept.1991
William Donaldson, Both the ladies and the gentlemen”, traduc aproximativ. „Lumea e absurdă. Femeia este dedicată monogamiei în vreme ce e nevoie de mai mult decât un singur bărbat să o satisfacă. Un bărbat care cu greu poate satisface o singură femeie aleargă după zece.” Cât adevăr! Dragostea e cea mai mare aberaţie în natură, poate tocmai de aceea este cea mai frumoasă dintre iluziile omului. Plăcerea bărbatului scade cu numărul actelor, a femeii creşte progresiv. Bărbatul care cunoaşte secretul de a trezi o femeie riscă oricând să cadă pradă fiarei deşteptate astfel în ea. Nu-i de mirare că la anumite specii de insecte masculul este devorat progresiv în timpul acuplării.
07 sept 1991 Din nou pe mare. Yoga este într-adevăr un mod de a te cunoaşte, de a te vindeca. La suprafaţă, pasiunile, competiţia, furia, în adâncurile liniştite ale propriei tale fiinţe vei găsi iubirea statornică, liniştea, echilibrul. Trebuie doar să vrei să plonjezi în propriile adâncuri. Oceanul e o paradigmă a sufletului: la suprafaţă apa e smulsă aruncată, spulberată de furtuni, sau arşiţă, în adâncuri e linişte şi echilibru.
02,30 – Pe punte ofiţerul de cart, singur cu gândurile lui încremenit lângă radarul care nu indică nici o „ţintă” La maşină mecanicul stă cu antifoanele pe urechi, singur într-un zgomot infernal. Zgomotul, iată, e o şansă pe care ţi-o oferă lumea neînsufleţită a maşinii să uiţi. Să fii singur, în toiul nopţii în mijlocul oceanului e încă şi mai dureros: Realizezi că nu ai nici o şansă. În mijlocul oamenilor te mai minţi. Omul acesta păcătos, slab şi fără minte care se apară cu inima de toate loviturile vieţii, Doamne, nu cumva şi tu ai greşit pe undeva?
8 septembrie 1991 – Discuţie cu Ahmed egipteanul. I-am demonstrat că în Coran crima nu este în mod explicit interzisă. Dimpotrivă, există recomandări ale modurilor cum trebuie să ucizi. S-a cam supărat pentru că nu l-am lăsat să mă plimbe prin Coran după alte pasaje „morale”. Faptul că există pasaje contradictorii, dragă Ahmed nu înseamnă că avem în faţă interdicţia crimei ci doar că avem de-a face cu o interdicţie-permisiune. Pentru omul comun prejudecata ţine loc de gândire. El nu te va ierta niciodată dacă-i vei ucide iluziile, e ca şi cum l-ai lăsa fără gândire.
Duminică 8 septembrie: Marea e liniştită, nici un val nu o înfioară, nici vântul nu bate. Timpul a înlemnit. Îmi confecţionez o sărbătoare din ce găsesc la îndemână. Mă lungesc pe fotoliul colosal din staţia radio. Am lăsat un singur receptor în surdină pe frecvenţele de primejdie. Am o bere grecească în faţă, rece, trag dintr-o ţigară Marlboro şi fumul învăluie parfumat scena. Ascult romanţe greceşti cântate divin de un grec. Tipul a murit cu mult timp în urmă şi nefiinţa sa adaugă un aer trans-mundan acestei muzici care surprinde viaţa valsând în perechi de nedespărţit: Dragoste şi suferinţa, scop şi inutilitate, timp şi trecere, vocea asta venită de dincolo de viaţă e cumva chezaş al acestor adevăruri dureroase.