Gânduri despre Stânga şi despre Dreapta
1. Noua Stângă occidentală a adoptat poziţii antisemite. În ultimii 30 de ani, cel puţin. Ceea ce, din perspectivă istorică, vine paradoxal în contradicţie cu logica stângii marxiste. Şcoala de la Frankfurt, bolşevismul, trotskismul, comunismul naţionalist, toate au protejat şi promovat interesele şi viziunea semită. Inclusiv Partidul Comunist Român a avut în perioada de până în anii ’60 o puternică inserţie retorică şi o politică de cadre orientate către susţinerea „cauzei” evreieşti.
Actualmente, însă, establishmentul politic vest-european, de la elitele UE şi până la ONU, exersează un antisemitism inechivoc, îmbrăţişând cauza unor naraţiuni de tip Hamas, de sorginte teroristă, până acolo unde a ajuns să cocheteze chiar cu ideea desfiinţării statului Israel.
Ceea ce până nu demult părea de neînchipuit – ca Stânga să fie antisemită – mai nou, a devenit o tulburătoare realitate.
2. Noile partide de Dreapta occidentale sunt mai degrabă naţionaliste, decât conservatoare/creştin-democrate. Un naţionalism care se regăseşte şi în retorica unor partide de extremă-stânga, declarat eurosceptice, ceea ce rezonează punctual cu platformele multor partide conservatoare. Inclusiv în ceea ce priveşte poziţia faţă de imigraţia de sorginte islamică şi, deloc de neglijat, inclusiv în ceea ce priveşte o certă simpatie faţă de regimul personalizat al lui Vladimir Puţin. Mai degrabă, putem vorbi de un nou discurs public similar atât unui anumit segment al Stângii, cât şi unui anumit segment al Dreptei – în aceste cazuri, discurs impregnat de o combinaţie inedită între autoritarism şi naţionalism.
3. Fie şi numai din aceste perspective trebuie să ne întrebăm cum se defineşte şi ce anume defineşte diferenţa dintre Stânga şi Dreapta. Desigur, dincolo de evidenţa proiecţie generică a intervenţiei statului în economie, care în cazul Stângii se doreşte intensă şi normativă iar în cazul Dreptei, minimală şi adeptă a autoreglării naturale a pieţei libere, pe baza cererii şi a ofertei.
4. Cred, aşadar, că devine din ce în ce mai greu să contingentăm doctrinar, într-o manieră unitară şi lipsită de confuzii, valorile şi principiile care diferenţiază cele două curente politice în acest început de secol XXI.
5. Progresismul neomarxist îşi construieşte naraţiunea pretins adoctrinară pe această stare de confuzie. O pretenţie care, de fapt, propune o şi mai mare confuzie, cauzatoare de vid valoric şi în care se poate introduce absolut orice: de la perversitatea polimorfă propovăduită de Marcuse, la paradoxalul antisemitism exersat de UE şi ONU şi până la totala deconstrucţie identitară a Europei, cauzată de relativizarea realităţii obiective, a credinţei, a obiceiurilor şi a structurii demografice a societăţii prin imigraţie masivă islamizantă.