"Hai să-ţi trag un cap în gură, ca-ntre oameni de cultură!" – Şerban CIONOFF
Nu vreau să supăr pe nimeni, dar, mie unul, nu mi se pare ceva neobişnuit în împrejurarea că, mai zilele trecute, niscai tineri înfierbântaţi au şifonat puţin mai mult maşina în care se afla ministrul Culturii. Ba, dacă iau în calcul şi amănuntul că titularul acestui rang guvernamental este prof. univ. dr. Daniel Barbu, distins universitar, autor de temeinice studii în domeniul ştiinţelor politice, atunci am argumente în plus să spun că gestul se înscrie în ordinea firească a lucrurilor.
Pe bună dreptate, orice om cu scaun la cap o să mă tragă de mânecă şi o mă mă întrebe:
-Despre ce ordine firească a lucrurilor vorbeşti?
Iar eu am să răspund:
-Exact despre acea ordine pe care a instituit-o un corifeu al democraţiei şi al dialogului social care, la începtul anului ’90 proclama ca suprem drept civic „dreptul de a hudui”.
Este bine să ne amintim – iar această observaţie nu mi se pare câtuşi de puţin lipsită de importanţă – că exact în momentele în care, despărţindu-se cu grele jertfe de regimul politic monopartid şi al gândirii unice, atunci când avea vitală nevoie de convergenţa tuturor priceperilor şi de concentrarea energiilor sale creatoare pentru a-şi configura un Proiect de viitor, societatea românească s-a trezit în faţa unui gest brutal şi categoric prin care dialogului, argumentelor şi respectului le lua locul grobianul „huoooo!” Iar în locul „Geniului Carpaţilor” venea la tribună… Taliban!
Aşa după cum intolerabilul dicton bolşevik: ”cine nu e cu noi, e împotriva noastră!”, lansat la începutul veacului XX, ceda către apusul aceluiaşi veac, în faţa principiului (culmea, anti-comunist!) care pretindea „cine nu gândeşte ca noi, nu există!”
Încet, dar sigur, un ”huooo!” şi un „hai sictir!” au ajuns să conteze mai mult într-un asemenea mod de a exercita dialogul decât o un munte de tratate de retorică; ca să nu mai vorbesc despre logica argumentaţiei, deopotrivă artă şi ştiinţă, care a ajuns tot un fel de „pseudo-ştiinţă reacţionară”, cam cum erau prin anii ’50 cibernetica, genetica, sociologia şi psihanaliza.
Aceasta era acea „ordine firească a lucrurilor” pe care au editat-o nişte pseudo-magiştri ai dialogului social şi pe care vor şi acum să o impună discipolii lor juraţi, fără doar şi poate partizani ai ”noii gândiri unice”.
Scriind acestea îmi vine în minte o păţanie istorisită de Mihail Ralea. Zice-se că două cocoane cu ifose de intelectuale discutau filosofie şi, la un moment dat, una, rămasă fără argumente, trânteşte: „- Aşa-mi trebuie, dacă stau de vorbă cu o tuberculoasă!”
Ce vremuri idilice!… Azi, să te ferească Sfântul să nu fii de acord cu un asemenea spirit civic. „Eşti o tuberculoasă” e, mai degrabă, parfum de flori de tei pe lângă catalogul de etichete oricând gata pregătite să ţi se lipească pe frunte mai ceva ca marca de scrisoare. De la „nostalgic comunist” la „naţionalist-antieuropean”. Toate aceste etichete, dincolo de simandicoşenia lor proclamată, avându-şi rădăcina gnoseologică în „huooo”-ul din caverne. Sau, dacă vreţi, în zicerea din „folclorul de tip nou”din vremea duioaselor „Joi ale tineretului”: ”-Hai să-ţi trag un cap în gură, ca la Casa de cultură”
Nici nu mai este de mirare dacă printre predilecţii beneficiari ai unui asemenea tip de dialog, bineînţeles super-democratic şi hiper-intelectual, a fost tocmai ministrul Culturii, el însuşi un distins om al cărţii şi al scrisului. De aceea, ţinând seama şi de faptul că printre corfeii ambuscadei s-a aflat o tânără speranţă a mediului academic, nici nu cred că s-ar putea un moto mai nimerit pentru întâmplare decât această variantă, doar uşor modificată, a zicerii mai sus amintite: ”Domnule ministru şi profesor/Hai să-ţi trag un cap în gură/Ca-ntre oameni de cultură!”