Hotel Cișmigiu – prima mea dragoste
Agitație, generată de neputința ceasului de a se deștepta înaintea mea. Haine îmbracate în grabă, o jumătate de corn apucat în fugă din mâna ”colegei” de apartament, un troleibuz prins din mers și programarea gps-ului mentalo-senzorial – Parcul Cișmigiu.
Aflându-mă în incapacitatea de a face mașina să zboare ca vântul și ca gândul, profit de locurile libere și îmi arunc silueta rubensiană undeva lângă geam privind peisajele naturale sau arhitectonice pe care șoferul ni le oferă.
Imaginile fulger transcend retina și haosul urbanistic matinal dispare. Orașul e pustiu. Nu fizic. Elementele perturbatoare se ”scurg” în continuare într-un ritm alert prin și pe arterele orașului inert.
Realizez că eu, ca mulți alții, m-am născut, am crescut și m-am dezvoltat într-o entitate (orașul) pe care nu am conștientizat-o. Orașul e un spațiu împărțit în puncte cardinale în care sunt amplasate diverse obiective cu nume sonore, de care ne folosim ca punct de reper, dar pe care nu le conștientizăm în esența lor. Așa cum spunea și Shopenhauer, lumea exterioară există în măsura în care noi o percepem și o lăsăm să își facă simțită prezența în conștiința noastră.
Să luăm spre exemplu Parcul Cișmigiu, locul spre care ”levitez” cu ajutorul transportului în comun. Nu am habar cum a apărut, când și la inițiativa cui. De ce poartă numele de Cișmigiu și dacă a influențat în vreun fel, direct sau indirect, dezvoltarea urbanistică a zonei.
Gps-ul lăuntric mă anunță că e timpul să cobor, așa că pun gândul la dospit pentru câteva minute, cât am nevoie să rezolv problema matinală, și revin la el. Profitând de faptul că am în față o jumătate de zi liberă, hotărăsc să încep un proces de conștientizare a Bucureștiului, pornind cu acel colț de vis. Mă plimb agale de-a lungul și de-a latul bulevardului Regina Elisabeta incercând să observ formele, contururile și decorațiunile structurilor urbanistice ce mă înconjoară.
Pașii mei se opresc în fața unei clădiri care îmi induce o emoție vizuală copleșitoare prin structura sa arhitectonică, prin stucaturile ce împodobesc fațada, și prin ”oboseala” ce i se citește pe ”trup”. Reușesc să descifrez literele metalice de deasupra ușii filigranate – Hotel Cișmigiu. O bijuterie arhitecturală, cu o siluetă muribundă.
Plec cu un sentiment de vinovăție în suflet, promițând că o să mă revanșez pentru nepăsarea și ignoranța cu care am tratat-o. Îi șoptesc un: pe curând – timid, tresărind ușor la gândul că mi-a răspuns în clipa în care a scârțâit ușor unul din geamuri.
Urmează zile pline de nerăbdare și căutare, de zâmbete complice, pălării scoase la fiecare scurtă ”întâlnire” și ”campanii de promovare” în rândul cunoștințelor, care sunau cam așa:
Povestea începe pe la una mie nouă sute doisprezece, când arhitectul Arghir Culina, la îndemnul și susținerea inginerului Nicolae Nacu Pissiota, dă viață primei clădiri de pe bulevardul Regina Elisabeta. Prima bijuterie arhitecturală din salba de clădiri ce vor lua naștere la gâtul ”reginei”. Purtând un ”nume de botez” ce te duce cu gândul la monarhie, capete încoronate, lux și strălucire, Palace Hotel, se află în imediata apropiere a Parcului Cișmigiu. Al cărui nume îl preia începând cu anul 1948, când regimul comunist sustrage clădirea din patrimoniul familiei Pissiota.
Purtând haine de gală, atent alese, într-un stil eclectic, cu ușoare influențe art nouveau, specifice perioadei de început a secolului al XX-lea, Palace Hotel, a oferit un plus de valoare Bucureștiului, care la vremea aceea era supranumit Micul Paris, sintagmă considerată de unii lăudabilă, iar de alții zeflemitoare, deoarece capitala părea a fi considerată un copil de pripas, incapabil să atingă nivelul orașului luminilor.
Mândrul Palace a pus la dispoziția doamnelor cu rochii lungi, pălării și umbreluțe brodate și a domnilor înveșmântați în costume confecționate la comandă, la buzunarul cărora accesorizau o batistă sau o floare, cele două sute de camere, ale căror pereți erau poleiți cu foiță de aur. Amplasarea sa în centrul capitalei, lângă Cișmigiu, cea mai veche grădină publică din București, îi făcea pe purtătorii de mustață, pălărie și baston, deținători de funcții importante sau nu, să îi tracă pragul adesea. Zona devenea cu atât mai valoroasă, cu cât, în apropiere se afla cel mai important sector comercial al vremii. Acesta se ramifica de-o parte și de altă a Căii Victoriei, un apendice al Bulevardului Regina Elisabeta. Urmele existenței marilor meseriași și comercianți, dăinuiesc și azi, prin denumirile străzilor: Lipscani, Blănari, Șelari, Șepcari, etc. care însă și-au pierdut meșteșugarii în negura vremii și au devenit punct de întâlnire pentru desfășurarea activităților de recreere urbană.
Palace s-a bucurat de începutul fastuos, dar nu pentru mult timp. Odată cu începerea primului război mondial, locul domnilor cocheți și a doamnelor de pension e luat de soldați, spaimă și lipsuri, însă hotelul a rezistat, devenind, în timpul celui de-al doilea război mondial, mai precis după una mie nouă sute patruzeci și unu, punct de interes, deoarece la parterul clădirii iau viață povești cu iz caragialesc, purtând ”parafa” Gambrinus. Nu era Gambrinus-ul lui Caragiale, era o replică, poate mai puțin reușită a celui ce dăinuise patru decenii (1901-1941) pe strada Ion Câmpineanu, dar care cu repeziciune a intrat în pielea lui, puțini fiind cei care mai pot face diferența între cele două locații.
Șapte ani mai târziu, trece printr-un proces de schimbare a numelui și încearcă să facă față cerințelor noii epoci. În această etapă istorică, compartimentarea inițială a hotelului prezintă o sumă de neajunsuri, printre care și lipsa băilor atașate camerelor. Cotat fiind ca un hotel de clasa a II-a, Cișmigiul, care acum te duce cu gândul mult mai departe decât originile sale inițiale, pe la Alexandru Ipsilanti, Pavel Kiseleff, Gheorghe Bibescu, sau Barbu Știrbei, care și-au pus amprenta asupra ”rudei prin alianță” (Parcul Cișmigiu), al cărui nume l-a preluat, schimbă iar regimul, transformându-se în scurt timp în cămin studențesc. După un cumplit accident finalizat cu moartea unei studente de la Academia de Teatru și Film, al cărei cămin devenise Hotel Cișmigiu, acesta își închide porțile și cade în dizgrație, indiferență și uitare. Totuși, numele lui apare pe buzele multora în momentul în care Vama Veche scoate o piesă care prezintă tragicul accident.
Au trecut anii, dar nu am renunțat la prima mea dragoste arhitecturală. A fost iar ”înstrăinată” și dată la ”stăpân”, dar cu scopul de a reveni la menirea sa inițială, aceea de a găzdui oameni, de a-i încânta cu peisajul oferit de la cele trei etaje mansardate și de a le alina oboseala și ai binedispune cu adierea copacilor ce își trimit mireasma din minunata grădină a Cișmigiului și cu susurul izvorului lui Eminescu care-i ”șoptește” ”reginei” minunate versuri la ceas târziu în noapte.
Pentru o cât mai bună funcționalitate, hotelul a necesitat o operație estetică. Această schimbare la față a presupus păstrarea și reabilitarea fațadei originale și modificarea structurii compartimentale, numărul camerelor scăzând, dar crescând confortul.
E frumoasă ca atunci când am văzut-o prima oară, la fel de mândră tronează pe întinsul bulevard, doar că acum zâmbește și chicotește când vede doi îndrăgostiți sărutându-se, așa ceva nu era permis pe vremea ei, uneori șoptește rugăminți aprige de salvare a semenilor ei, mai tineri sau mai vârstnici și ridică din sprânceană când îi spun cum monștrii austeri de sticlă și/sau beton, invadează spațiul urban cu siluetele lor colțuroase, înalte, greoaie și hidoase, adevărate ”unelte ale diavolului”, dacă îmi este permis să apelez la exprimarea lui Hundertwasser, ”călăul” cutiilor de chibrit, a caselor fade, lipsite de personalitate.
Zâmbesc, îi spun pe mâine, și ca în prima zi în care ne-am cunoscut, îmi salt silueta rubensiană în troleibuzul care mă cară greoi spre casă, și care parcă îmi șoptește complice prin șuierăturile scoase de motor, că e timpul să îmi fac și alți prieteni, să încerc să îi văd, să-i înțeleg și să-i iubesc.
În amalgamul haotic de clădiri noi, lipsite de viață, găsiți construcții care își poartă anii și ”boala” care le macină încet. Ascultați-le, gândiți-vă, dacă ar putea glăsui, ar spune povești încântătoare despre oameni care le-au călcat pragul și evenimente memorabile la care au luat parte.
Nu ar trebui să lăsăm ”istoria” să dispară. Uniformizarea arhitecturală, reprezintă lipsă de personalitate, care ne încadrează automat în conformism. Abandonul istoric, e abandon spiritual, absență a identității. Masa humanoidă ajunge astfel în derivă.
La mulți ani dragul meu Cișmigiu pentru vârsta fragedă de o sută de ani.
La cât mai mulți.
Adina UBARU