” I am America” – cronică de teatru
„A reply to the arrogance of reality, the arrogance of life” este „replica” teatrală a lui Mario Biagini, într-un dialog cu studenţii de la Yale, despre necesitatea terapeutică sufletească a artei contemporane.
Performance-ul adus la Teatrul „Odeon”, în programul Festivalului internaţional al artelor spectacolului muzical, „Viaţa e frumoasă”, de italienii de la Workcenter of Jerzy Grotowski and Thomas Richards din Pontedera (chiar înainte de blocajul pandemic), departe de a fi doar un spectacol lectură, o reinterpretare a versurilor lui Allen Ginsberg (pe ritmuri sud-americane şi afrohaitiene), este o demonstraţie tehnicistă de artă-experiment.
În descendenţa operei de cercetare a cunoscutului teoretician Jerzy Grotowski, la Institutul de artă teatrală ce îi poartă numele, aceşti tineri reformatori ai teatrului contemporan, de naţionalităţi diferite, au fost învăţaţi să trăiască, scenic, la cote maxime, prin depăşirea limitelor „interpretării” şi recuperarea unei mecanici corporale ce se revendică de la formele originare ale spectacolului.
În practica teatrală contemporană, numele polonezului Grotowski stă alături de alte nume celebre, precum Antonin Artaud, Stanislavski, Brecht, Peter Brook, (avangarda anilor ‘60), teoreticieni şi regizori ce au reconfigurat teatrul contemporan, i-au resuscitat teatralitatea, prin disjunţie de la formula ”epică” a spectacolului tradiţional (refuzul formalismului şi ruperea convenţiei scenice imitative, corporalitatea plastică, expresivitatea discursului scenic, explozia semantică, „antiteatrul” (Ionesco) prin stoparea proliferării „trivialităţii teatrului realist” sau „burghez”, “simplist”, şi recuperarea modelelor recurente (sau arhetipurilor) teatralităţii.
Teoretician al mobilităţii (exterioare şi interioare, prin cultivarea sinelui), Grotowski a inventat şi aplicat, în teatrul său laborator, conceptul „teatru sărac”: o estetică austeră, fără ornamente (scenografia sau costumele fiind văzute ca „extra elemente”), fără fast, a corporalităţii expresive, un spectacol ce îmbină textul cu acte rituale, dorind stabilirea unei comunicări „live” cu spectatorii (metateatrul) şi tensionarea acţiunii, prin concentrare şi tehnică desăvârşită a actorilor în lucrul cu emoţiile personale.
Modernitatea operei teatrale susţine demitizarea dramaturgului – autor al unei versiuni finite a textului. Pentru Grotowski, textul nu este primordial, nu este un semnificant singular. Cuvintele potenţează mesajul, dar rolul regizorului nu e să argumenteze (scenic) textul unui autor.
„I Am America” nu a fost, de fapt, o exemplificare a ceea ce se numeşte, fals, teatru experimental. De altfel, pe afiş se preciza, „în spectacol sunt folosite poezii de Allen Ginsberg”, deci nu era un colaj, nu asistam la o „versificare”.
Numele lui Allen Ginsberg ar fi putut indica, el însuși, teme afiş sau o exhibare a unui activism social violent. Jocul actorilor nu a mimat neapărat conflictul din versurile americanului beatnic.
Un acord fin între text şi interpretare, actori carismatici, cu o energie incredibilă, şi un ritm egal al spunerii, pe parcursul celor 80 de minute fără pauză de respiraţie, au jucat, nu „s-au jucat”, nu s-au complăcut. Au exteriorizat firesc, şi „au folosit” versurile conform personalităţii lor, cum le-ar fi impus Grotowski…O senzaţie de natural, netrucat şi simplitate lucrată intens.
Câteva poeme din spectacol : „AMERICA”, „LOVE POEM ON THEME BY WHITMAN”, „NIGHT GLEAM”, „PSALM III”, „KADDISH”, „PENTAGON EXORCISM”, „ STOTRAS OF KALI DESTROYER OF ILLUSIONS”, „GOSPEL NOBLE TRUTHS”, „LYSERGIC ACID”, „UNDERSTAND THAT IS A DREAM”, „THE CHANGE: KYOTO-TOKYO EXPRESS” recompun un scenariu vivant al umanizării prin spectacular :
„Listen – a crowd inhabits this street. Among them there’s one – a poet – who seems to see me and recognize me. He triggers the passing strangers into joy, lamentation, a call to the century for the illumination of America – that’s what he calls me, America – vaster than a single nation. And a parade of visions flows out in speech and song. I call to these strangers to help me with my memory, but they don’t want to save me – instead, they slap me in the face with their complaints. But I am America and I will manifest my terrifying aspect, hidden within us all, but always there – a WE. What do WE do now, then? Is it just US against THEM? Or is there another way? Now I remember, and yes, I will offer you my prophecy of the impending tomorrow„.
„Ascultă – mulţi locuiesc pe această stradă. Printre ei, un poet care se pare că mă vede şi mă recunoaşte. /Provoacă trecătorii necunoscuţi la bucurie, la lamentare, o chemare către secolul iluminării Americii, aşa îmi spune, America, mai mare decât o singură naţiune. /Şi o paradă de viziuni se varsă în discursuri şi cântece./ Îi chem pe aceşti necunoscuţi să mă ajute să-mi amintesc, dar nu vor să mă salveze şi, în schimb, îmi trântesc în faţă plângerile lor./ Dar eu sunt America şi îmi voi manifesta latura terifiantă, ascunsă în noi toţi, dar întotdeauna acolo, un NOI./ Ce vom face NOI acum? Suntem doar NOI împotriva LOR? Sau există o altă cale?/ Acum îmi amintesc, şi da, îţi voi oferi profeţia mea despre acel mâine iminent”. (Allen Ginsberg)
Regizorul Mario Biagini mărturiseşte că apocalipticul visceral din poemele lui Ginsberg l-a provocat în producerea acestui performance.
Grațiela POPESCU