ION CARAMITRU: „ÎMI DORESC CA TEATRUL NAŢIONAL DIN BUCUREŞTI SĂ FIE O CASĂ ALTERNATIVĂ A CELOR CARE TRĂIESC ÎN ROMÂNIA”
Ion Caramitru este o personalitate apreciată de unii, contestată de alții, dar unanim considerată puternică în „jocul de șah” al scenei românești. Am mutat primul pion, apoi discuția a înaintat, firesc și sincer. Un interviu despre familie, teatru, actori și visuri!
- Sunt curioasă… de ce vă prezentați atât de rar cu numele întreg: Ion Horia Leonida Caramitru? Eu nu v-am auzit vreodată prezentându-vă astfel. Când folosiți numele întreg?
În general, în acte: în buletinul de identitate, în pașaport, și în actele oficiale pe care trebuie să le semnez.
- V-au dezvăluit părinții dumneavoastră de ce aveţi atâtea nume?
La Botez, tata a ținut să am numele tatălui lui, adică pe cel al bunicului meu patern, care era „Leonida”. Tatăl meu, fiind dintr-o familie de aromâni din partea greacă a fostei Macedonii, care respecta numele eroilor greci, primise numele „Aristide”. Mama nici nu a vrut să audă de numele de „Leonida”, ea voia să mă cheme, simplu, „Ion”. S-au certat în felul lor și, până la urmă, s-au împăcat, punându-mi și al treilea nume. Din acest motiv, am apărut în acte ca Ion Horia Leonida Caramitru. Altfel, aș fi fost doar Ion Leonida Caramitru, sau poate numai Ion Caramitru. Inițialele numelui meu seamănă puţin cu cele ale numelui lui Caragiale!
- Iată că gloria avea să fie asociată cu numele ales de mama: Ion Caramitru, acest nume devenind renume!
Da.
- Ştiu că nu vă sărbătoriți ziua de naștere – sunteți născut pe 9 martie 1942. Spuneați, într-un interviu: „Nu-mi sărbătoresc ziua de naștere, sărbătoresc numai de Sfântul Ion”.
Da.
- Să înțeleg că, pentru dumneavoastră, trecerea timpului nu e o bucurie?
Da, aşa e.
- De ce nu sărbătoriți?
Nu cred că trecerea timpului este o bucurie pentru cineva. Poate doar când ești elev și vrei să termini liceul. Apoi, când ai terminat liceul, vrei să intri la facultate…
- Deci nu v-ați sărbătorit vreodată cu bucurie ziua de naștere.
Nu. Când eram mic, sărbătoreau, probabil, părinții mei și mă puneau să suflu în lumânările de pe tort. Dar apoi, nu! Îmi place de Sfântul Ion, pentru că suntem mai mulți cu acest nume și, de regulă, sărbătoresc în teatru, unde sunt destui „Ioni” ca să ne bucurăm unii de alții.
- Aveți, în istoria personală, o familie „mușată” – ca să vorbim în aromână. Mama provine din Grecia, iar tatăl a fost de origine albaneză.
Noi suntem români. Sunt român și după tată, și după mamă. Ei sunt aromâni, dar a fi aromân nu înseamnă a fi mai puțin român – apropo de „a”-ul acesta care se pune în față, care nu neagă, ci întărește! Pentru cei care nu știu, până la dezmembrarea Imperiului Otoman, exista un stat, Macedonia, care era inclus în Imperiul Otoman, avea capitala la Salonic și cuprindea teritorii care, după căderea Imperiului Otoman, au fost împărțite între țările riverane. Grecia a luat partea ei, cu Salonicul și cu zona de-acolo, Albania a luat partea ei – care cuprinde și orașul unde s-a născut tatăl meu, Corcea, care era în Macedonia şi acum face parte din Albania. Bulgarii au luat și ei ceva, şi sârbii, la rândul lor. Acum, dacă e să amintim adevărul istoric, noi, generic, suntem numiți macedo-români, pentru că provenim din acea Macedonie în care trăiau și români. Adică, armâni, rumâni, râmâni, cuțovlahi, țânțari – cum vreți să le spuneți, dar cea mai expresivă denumire cred că este cea pe care o foloseau să se adreseze unul altuia: „râmâni”, adică români, până la urmă. Iată deci că există macedoneni greci, macedoneni sârbi, macedoneni bulgari, macedoneni albanezi și macedoneni români. Acesta este misterul așa-zisei apartenențe a tatălui meu la fosta Macedonie. Dar el este român din fosta Macedonie, ca și mama, care era din Grecia, adică tot din fosta Macedonie.
Eveline PĂUNA