ISTORIA NOASTRĂ: Palatul Telefoanelor
Palatul Telefoanelor din București este o clădire – monument istoric, localizată pe Calea Victoriei. Imobilul cu o înălțime de 52,5 m a fost construit între anii 1929-1933, într-un stil specific turnurilor zgârie-nori din America, având caracteristici reprezentative stilului Art Deco. În prezent, în Palatul Telefoanelor se află sediul central al companiei Romtelecom.
Marea Depresiune declanșată odată cu crahul de pe Wall Street, din 1929, a avut un impact puternic și asupra economiei României. Guvernul român a decis atunci să contracteze un împrumut de la trustul american Morgan, tranzacție care s-a soldat cu acordarea unui monopol pe o perioadă de 20 de ani Corporației Internaționale de Telefonie și Telegraf (International Telephone and Telegraph Corporation—ITT) din SUA. ITT a înființat mai târziu Societatea Anonimă Română de Telefoane (”Romanian Telephone Company, Ltd.”—SART), care și-a stabilit ca obiective modernizarea serviciilor de telefonie din România și construcția Palatului Telefoanelor.
Pe locul unde urma să fie construit sediul societății s-a aflat terasa Oteteleșanu, una dintre cele mai populare grădini din Capitală de la sfârșitul secolului al XIX-lea, frecventată de personalități ale culturii românești, precum Șt. O. Iosif, George Coșbuc sau Ion Minulescu. Localul era la concurență cu restaurantul Casa Capșa, ambele fiind poziționate în apropierea Teatrului Național. Însă, spre anii ’30, vechea terasă își pierduse farmecul de odinioară și ajunge să fie cumpărată de Societatea de Telefoane.
Proiectul clădirii a fost încredințat unei echipe formate din trei arhitecți străini: Louis Weeks, Edmond van Saanen Algi și Walter Froy. Unul din cei trei arhitecți semnatari, olandezul stabilit în România, Edmond van Saanen Algi, a proiectat mai multe clădiri reprezentative din București, cum ar fi Academia de Studii Economice.
Construcția a durat aproximativ 20 de luni și a fost finalizată în 1933. Societatea Anonimă de Construcții Union a efectuat lucrările la fundație. Palatul Telefoanelor a fost una dintre primele clădiri din București construite pe schelet de oțel, lucrarea fiind realizată de Uzinele și Domeniile de Fier de la Reșița.
Era prima clădire modernă de pe Calea Victoriei, iar stilul Art Deco evidenția viziunea progresistă. În plus, telefonul, ale cărui elemente au fost folosite în stilizarea detaliilor (designul mânerelor de la uși, obiecte de interior) era, de asemenea, considerat un simbol al progresului și al încrederii în viitor.
Inaugurarea palatului a avut loc în 1934, în prezența regelui Carol al II-lea. Noua clădire de 52,5 metri a fost cel mai înalt imobil din București până la construcția Hotelului Intercontinental (1970). Apariția palatului în peisajul arhitectural al capitalei a stârnit proteste, dar acestea s-au stins mult mai repede decât în cazul altor clădiri similare, cum ar fi blocul Patria de pe bulevardul Magheru (proiectat de arhitectul Horia Creangă), inaugurat cu un an înainte.
Clădirea a fost extinsă atât în înălțime, cât și pe orizontală în 1940 și 1946 și a rezistat cutremurelor din 1940, 1977, 1986 și 1990 și bombardamentului Forțelor Aliate din 1944, din timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Nu aceeași soartă a avut și clădirea Teatrului Național, aflată în imediata vecinătate a Palatului Telefoanelor, care a fost distrusă în timpul bombardamentului de la 24 august 1944.
În era comunistă, clădirea a intrat sub controlul guvernului, după ce Societatea de Telefoane a fost naționalizată și a trecut în structura Ministerului Poștelor și Telecomunicațiilor. După Revoluție, a fost înființată regia autonomă Rom-Post-Telecom, reorganizată în iulie 1991 în Romtelecom.
Un studiu efectuat în 1993 a evidențiat probleme în structura clădirii. Acoperișul nu fusese proiectat să susțină antenele de tipul celor folosite în telefonie. Ingineri și proiectanți au retrasat planurile pentru construcție și experți au proiectat lucrări de restaurare și reconstrucție a fațadei originale. În anul 1995 a fost demarat un amplu proiect de consolidare a structurii, după proiectul specialistului în structuri, prof. ing. Alexandru Cișmigiu, iar lucrările, care au durat aproximativ 10 ani, au fost realizate de firma ”Proiect București”. Întregul proiect, care a angajat în total 700 de persoane, a ajuns să fie unul din cele mai mari proiecte arhitecturale de reconstrucție din România. Costul estimativ al proiectului a fost de 1 milion de euro, iar lucrările s-au finalizat în anul 2005.
Prin semnificațiile sale istorice și arhitecturale, Palatul Telefoanelor reprezintă în prezent un reper al imaginii vechii capitale interbelice.
Sursa: AGERPRES

Interesant articolul, instructiv, dar, din păcate, conține și căteva… erori (eh, vorba ceea: ”Nimeni nu-i fără greșeală!”), care, din păcate sunt luate ca informații corecte, iar unii cititori (fără aplecare spre studiu) vor spune că greșesc tocmai sursele în care aceleași informații sunt date corect!…
Da, un mare păcat al Internetului este acela că este doldora de informații contradictorii și că este greu să le decelezi pe cele corecte, să găsești sursele indubitabile!… Am lucrat și eu zece ani în presa scrisă, astfel că știu de existența presiunii create de ”termenul de predare” al articolului și că redactorul nu are totdeauna timpul și posibilitatea unei documentări exhaustive, mai ales în cazul unui eveniment petrecut cu circa 90 de ani în urmă!…
În speranța că veți studia comentariul meu, că veți verifica informațiile din ele și că apoi veți face corecturile care se impun în articol, menționez mai jos erorile pe care le-am observat când am citit articolul (la îndemnul unui coleg dintr-un Grup Facebook care mă combătea și aducea ca argument articolul din ziarul dvs.)…
1) Datarea ”1935” a fotografiei aflate deasupra titlului articolului (și care este inclusă și în textul articolului) este greșită, datarea corectă fiind… 1933, luna mai… Argumente: a) la sud de Palatul Telefoanelor se vede o clădire în curs de demolare, la care tocmai se terminase demontarea acoperișului – este Hotel ”Oteteleșanu” (fostă Casa ”Iancu Oteteleșanu”), care era amplasat câțiva metri mai spre est, înfustând carosabilul Căii Victoriei (prin proiect, Palatul Telefoanelor fusese amplasat mai spre vest cu câțiva metri față de hotel, tocmai pentru a se putea lărgi carosabilul); b) o știre cu titlul ”Se dărâmă imobilul Frascatti”, din ziarul ”Curentul” din 28 aprilie 1933, informa cititorii săi că: ”Zilele acestea se va începe dărâmarea imobilului Frascati expropriat de primărie pentru aliniere căi Victoriei.” (am redat întocmai greșelile ortografice; din păcate, softul dvs. nu-mi permite să atașez fotografia acestei știri).
2) În primul alineat din articol, în rândul al treilea, se scrie greșit că Palatul Telefoanelor ”a fost construit între anii 1929-1933”… Argumente: a) chiar autorul articolului se contrazice, pentru că în primul rând din aliniatul al cincilea scrie că ”Construcția a durat aproximativ 20 de luni și a fost finalizată în 1933” – conform aritmeticii, rezultă că Palatul a fost construit între anii 1931-1933 ! ; b) revista ”Ilustrațiunea Românească” din 26 februarie 1931 publică o fotografie cu explicația ”Terasa Otetelișeanu se dărîmă”; în poză apare clădirea cafenelei numită Terasa ”Oteteleșanu” (între clădire și trotuarul vestic al Căii Victoriei era un spațiu destul de lat pe care în perioada antebelică se amenajase o terasă cu pietris, unde vara se puneau sub pomi mese și scaune pentru consumatori, iar în perioada interbelică terasa a fost betonată și s-au montat trei umbrare cu prelată), clădire al cărei acoperiș tocmai fusese demontat, iar lipit la sud de clădirea cafenelei se vede colțul nord-vestic al Hotelului ”Frascati” – e clar că nu se putea construi Palatul Telefoanelor înainte de demolarea clădirii cafenelei!
3) În videoclipul inclus în ediția electronocă a ziarului dvs., intitulat !Palatul Telefoanelor și Grădina Oteteleșteanu” (stâlcirea numelui Oteteleșeanu nu îmi aparține) sunt două erori, de care, desigur, nu este vinovat autorul articolului, ci cel care a inclus în mod necritic videoclipul în corpul articolului (ediția electronică a ziarului) – acesta ar fi trebuit să pună imediat sub videoclip o notă în care să semnaleze două erori: a) la momentul 10:23, povestitoarea din videoclip spune în mod greșit că Terasa ”Oteteleșanu” a fost demolată în 1930 – mai sus la pct. 2. bm arătat documentat că demolarea s-a făcut în februarie-martie 1931; b) la momentul 11:27, povestitoarea spune, în mod greșit, că Palatul Telefoanelor a fost construit în stil ”Art Nouveau” – faptul că în primul rând din alineatul al șaselea autorul articolului scrie că stilul Palatului Telefoanelor este Art Deco derutează pe necunoscătorii stilurilor arhitectonice și puțini vor interpreta asta ca o corectură a erorii din videoclip: cunoscătorii știu că stilul Art Nouveau s-a utilizat în perioada 1895-1920, iar stilul Art Deco, în perioada 1920-1940, deci pentru ei este clar că stilul Palartului Telefoanelor este Art Deco; pentru neștiutori, informația corectă (Art Deco) este dată, de xemplu de ”Wikipedia” (care, însă, greșește în privința perioadei de construire a acestei clădiri din București, afirmând că perioada a fost 1929-1934 ”).
4) În al șaselea aliniat, în rândul întâi, se scrie greșit că ”Inaugurarea palatului a avut loc în 1934, în prezența regelui Carol al II-lea.”… Argument: există o fotografie a unei plăci din marmură albă care fusese instalată în holul central de la parterul Palatului Telefoanelor pe care scria că inaugurarea ca avut loc la data de 24 aprilie 1933 (deoarece pe ea era menționat și numele regelui Carol al II-lea, ca participant la eveniment, după naționalizare, comuniștii au scos acea placă, dispărută, apoi, fără urmă!
Poate vă ajută să câștigați timp dacă vă trimit (prin e-mail-ul de contact al ziarului) fotografiile invocate bca argumente în acest comentariu!
Cu stimă,
Mircea MONU, Râmnicu Vâlcea