Jurnal de călătorie în al doilea val de COVID-19 (II)

Spuneam, în partea I, următoarele: Cu magazine moderne dar goale, cu o populație rămasă în case, dar cu școli deschise, Strasbourg-ul este un oraș care suferă din lipsa turiștilor de altădată. Mai multe despre atmosfera și viața din această lume speriată, infricată, disperată și izolată în aceste vremuri grele și periculoase, în numărul următor… și așa voi face.

Am întâlnit cozi inadmisibil de mari, dar civilizate, de-a lungul ferestrelor shaormăriilor, dar și piațete, altădată simple locuri de promenadă, astăzi pline de tineri și școlari care, în grupuri, socializau și se bucurau de vremea frumoasă de afară, cu soare și temperaturi de peste 180C.

Brutăriile, cofetăriile, chiar și mini-marketurile, vindeau produsele la geam, ca nu cumva să ne contaminăm. Am constatat că toată lumea poarta masca atât în interiorul magazinelor, cât și în exteriorul lor și, dacă te vedeau organele locale că nu o porți în mod corect, îți atrăgeau atenția, într-un mod civilizat și pe un ton foarte calm.

Te încearcă un sentiment ușor de jenă față de acei oameni care respectau regula purtării măștii, dacă tu nu ai fi făcut același lucru.
Am mai observat, ca o abatere de la regulă – de, oameni sunt și ei – în stațiile de tramvai de la Strasbourg, sau la stațiile de metrou de la Paris, că nu prea se ținea cont de distanțarea socială.

Orașul Strasbourg este înconjurat în mod strategic de un râu bine talonat și integrat în peisajul de basm al urbei, cu zeci de poduri și arhitecturi care mai de care mai interesante și mai frumoase, care îți încântă privirea.

Pe acest râu se navighează, spre deliciul turiștilor, care pot admira orașul medieval alsacian și din vaporaș, nu doar la pas de plimbare prin zonele din plin pietonale.

Râul probabil că nu are o lățime mai mare de 8-10 metri, dar destul ca să ofere, cu malurile sale înverzite, clipe de relaxare după orele de școală sau de picnic pentru localnici, dar și pentru turiști.

Curățenia este o calitate a acestor locuri, chiar dacă sunt ocupate de localnici, turiști și elevi la capacitate considerabilă. Soarele de primăvară, mirosul ierbii și al florilor, fac să revii la armonia atât de necesară după o iarnă prelungită.

Lipsa teraselor i-a determinat pe oameni să-și schimbe obiceiurile, „mutându-se” pe malurile acestui râu, bine controlat de altfel de minihidrocentralele care îi reglează cursul și intensitatea, asigurând în același timp și electricitatea de care are nevoie orașul.

Marile biserici, adevărate frumuseți arhitecturale, sunt puțin frecventate, ca să nu spun că au rămas aproape goale. Există clar o teamă de necontestat atâta timp cât nu vezi bătrâni sau cupluri din generatia a treia pe străzi, în magazine și nici măcar în bisericile de rit catolic sau protestant.

După zilele petrecute ca turist, singuratic, dar deosebit de încântat de tot ce mi-a fost dat să admir, grijuliu, la orele 17:19, de la gara centrală din oraș, unde am ajuns cu un taxi în 5-10 minute, am luat din nou TVG-ul și, cu viteze de 250-350 km./h, m-am întors la Paris, în Gara de Est, și apoi la Aeroportul Charles de Gaulle.

Așa a luat sfârșit o călătorie de neuitat, benefică profesional, dar care m-a și îmbogățit spiritual, chiar dacă această păcătoasă pandemie planetară, Covid-19, ne-a cam bulversat viețile!

Prof.univ.dr.Florentin SCALEȚCHI

 

Comments

comments

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.