Kazahstan – Obiceiuri și tradiții populare (1)

Nu se poate face o apreciere corectă a tradiţiilor şi obiceiurilor populare ale poporului kazakh, dacă nu am trece în revistă geneza acestui popor, începând cu strămoşul lor, marele luptător şi conducător al dinastiei Ginghis Han, care, cu o inteligenţă şi o dibăcie uluitoare, aparte, a reuşit ceea ce nimeni nu a mai reuşit pe acest glob şi anume, cucerirea şi apoi formarea celui mai mare imperiu, pe uscat şi continuu, însumând nici mai mult nici mai putin decât colosala suprafaţă de 33 milioane de km2, întinzându- se de la Marea Chinei şi ajungând până în Europa de Est şi Sud-Est.

Astfel, este considerată emblematică existenţa în tradiţia lor a „arcului şi calului”, componentele cheie ale maşinăriei de război specifice secolului XII, de fapt mijloacele unui războinic victorios în multiplele războaie ale Imperiului Mongol, cel mai mare care a existat în istoria  omenirii. Copiii învăţau de mici să călărească la galop, iar faptul că păstoritul era o îndeletnicire de bază, constituia un avantaj.

Calul asiatic de stepă, mai mult un fel de ponei, era mic, viguros, docil, foarte rezistent la intemperiile naturale şi iute în acelaşi timp. Se mulţumea şi cu iarbă, ceea ce îi scutea pe luptători de coşmarul logistic de a-i asigura hrana.

Cu aceste exemplare mici de cai războinici, au fost capabili să străbată distanţe imense, la o viteză considerabilă, spulberând totul în cale. Mai mult, căluţii erau şi o sursă de hrană pentru călăreţi, puteau consuma lapte de iapă, un aliment foarte sănătos sau acest lapte îl puteau preface într-o pastă, care putea fi păstrată mai multă vreme.

Călăreţi desăvârşiti, mongolii făceau numeroase manevre de pe cal, oferindu-le posibilităţi multiple de atac, pe care duşmanii nu le aveau. De fapt, toată armata era formată din călăreţi, majoritatea dotaţi cu arc şi armură uşoară, iar un număr restrâns erau înarmaţi cu lănci şi săbii. Fiind într-o continuă mişcare, practic, duşmanul era hărţuit permanent.

La fel de renumiţi erau şi arcaşii. Învăţând de mici copii meseria aceasta, la  maturitate deţineau forţa pentru a încorda arma, echivalentul la a ridica o greutate de zeci de kilograme. Arcul era şi el special, căci era fabricat din lemn de corn şi tendoane, care dădeau o forţă de străpungere năucitoare săgeţilor, acestea ajungând chiar şi la 320 de metri.

Combinând cele două elemente caracteristice războinicului mongol, calul şi arcul, obţinem imaginea unui soldat care loveşte din senin şi pare de neoprit. Scara de la şa le permitea o mai mare mobilitate şi precizie, pentru că  puteau aplica lejer lovitura parthică, adică se fereau din calea inamicului după care se răsuceau în şa la 1800 şi trăgeau din nou cu arcul.

Purtând mai multe tolbe, mongolii, înaintaşii kazacilor, aruncau ploi de săgeţi, se retrăgeau, schimbau caii şi reluau procedeul. Jocuri precum bombog Khana, care aveau ca miză doborârea unor mingi de pe ţăruşi, aveau scopul de a le dezvolta calităţile militare. Acurateţea, flexibilitatea şi velocitatea acestor războinici era distrugătoare pentru o armată cu infanterişti pregătiţi în lupta corp la corp, sau cavaleri cu platoşe şi săbii grele.

Un alt aspect de viaţă privind performanţele luptătorilor din vremea lui Ginghis Han este nerge, o vânătoare anuală, la care fiecare străbătea distanţe mari, încercuind vânatul într-un loc strâmt. Era un bun prilej de a întrena armata în materie de disciplină, control şi comunicare.

Deci kazacii, urmaşii mongolilor lui Ginghis Han, deţineau calităţi ce i-ar fi putut transforma în stăpânii lumii. Şi totuşi, numai viziunea unui om precum Ginghis Han reuşeşte să le maximilizeze talentul.

Înainte de intrarea lui în scenă, principala unitate militară era „tumensi care însuma 1000 de călăreţi. Ginghis Han organizează tumensi la 10.000 de călăreţi, divizat apoi în mingghani de 1000, jagun (100) şi arbani de 10.

Structura devine mai flexibilă cu o comandă pe fiecare subunitate şi cu libertate de decizie în funcţie de situaţia din teren. Mai face ceva special pentru secolul XIII- XIV, organizează şi un serviciu de spionaj şi tactici. Tacticile se fundamentau pe mobilitate şi mânuirea arcului. Luptătorii evitau pe cât posibil luptele corp la corp, până la frângerea liniilor inamice.

Cea mai uzuală tactică era ploaia de săgeţi în care pur şi simplu călăreţii se ţineau la distanţă şi lansau proiectilele într-o anume direcţie, cu scopul de a sparge linia de atac a inamicului şi continuarea luptei cu lăncieri.

O altă tactică o reprezenta caracola, un asalt de săgeţi în rânduri rapide, urmate de retragerea în ultima clipă, în propriile linii. La retragere, ei foloseau lovitura parthică pentru a preveni atacurile din spate. Când un grup de călăreţi se retrăgea, pornea altul în atac.

Kazachi, urmaşii acelor mongoli, nu au luptat niciodată pe un teren nefavorabil, ei se făceau că se retrag ca să prindă adversarul apoi în ambuscadă.

Aşadar, armata mongolă a fost o forţă, aproape invincibilă care, cu iuţii lor cai şi distrugătoarele lor arcuri, au reuşit să făurească cel mai mare imperiu pe un spaţiu continuu, asigurându-şi un loc printre superlativele istoriei moderne.

Prof.univ.dr. Florentin SCALEŢCHI

 

    
 
 

Comments

comments

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.