La moartea ultimului idealist
Am doi prieteni buni. Unul locuiește în București și se ocupă de vaci. Altul e de prin părțile mele, găzar, și se ocupă nu de găzărie, ci de gazetărie. Ambii sunt croiți pe Crin Antonescu. Îl detestă apăsat. Unul crede că i-a adus pe unguri la guvernare. Celălalt că e coleg pe pahar cu Băsescu. Niciunul nu stă pe o demonstrație rece și logică. Ambii sunt colerici, hormonali și convinși. Când vorbesc de liberal, parcă-s apucați. Nu știu dacă l-ar da afară din univers, dar cu certitudine l-ar bate cu nuiaua și l-ar schingiui. Fiindu-mi prieteni, îi ascult cu resemnare – toate încercările mele de a spune că nu-i așa, sau nu-i chiar așa, de a pune variante de îndoială, au eșuat lamentabil. M-am uitat azi la bătaia dintre Ponta și Băsescu, ambii de calibru apropiat în arta lui Machiaveli. Unde, în care pătrățel de pe tabla de șah în care piesele pomenite mai sus își bagă reciproc unghiile în gâtlej, să-l postez pe Antonescu?
Multă vreme m-am gândit că profesorul de istorie Antonescu e destul de hârșit în politică. Dacă toți sunt curve, e curvă și el, altfel n-ar fi rezistat în bordelul politic românesc. Azi, ascultând cum se instalează, pe cadavrul liberal, o structură exersată de sisteme, am avut în fața ochilor și un desen-portret al lui Antonescu. Două cărămizi coapte în toate cuptoarele meseriei politice, tari și abile, Traian Băsescu și Victor Ponta, certându-se sau mimând cearta, ocupă detașat spațiul viețuirii noastre, iar el e strivit între două cărămizi, cum castrau doctorii indieni, spre a rezuma populația care se înmulțea aberant, bărbații, turtindu-le testiculele. Strivit între cei doi, Antonescu pare uneori căzut din lună. Sigur, intervențiile lui sunt deștepte, discursurile, în general, fără cusur, partidul pe care-l conduce pare că stă cu el. Toate par. Pare chiar și că Antonescu e stăpân pe situație. Să fie așa? Antonescu, stând și-n cap, nu face parte din sistem. Sistemul nu-l are, așa cum nu ne are nici pe noi. Cei doi duelatori, Ponta și Băsescu, gata fiecare să-i verse mațele celuilalt, sunt din aceeași echipă. Se vor bate pe scenă și se vor retrage în culise la una mică. Lumea e a lor. Și partidul lui Antonescu, după toate vitejiile, e al lor mai mult decât al lui.
Azi, ascultând, până la plictiseală, actorii piesei patriotice, râzând amar de toată minciunăreala, trecând din microfon în microfon și din voce-n voce, până am răgușit eu de comentat, ca să nu zic de înjurat, am constatat că din scenă a căzut în fosă, schilodindu-și picioarele, un singur actor. Avea în el nițel idealism, dacă nu cumva s-o fi prefăcut. Aflând că n-are avere, că în douăzeci de ani de politică n-a făcut nici-un șmen, că tot ce s-a spus despre el, inclusiv că doarme întruna, e fals și otrăvit, m-am gândit dacă nu cumva Antonescu, dimpreună cu o mare parte din noi, e fraierul de profesie? Azi, indiferent dacă mâine se vor răsturna toate, contrazicându-mă, am asistat la moartea ultimului idealist din politica românească. Din politica înaltă, fiindcă de-ăștia mici, la grămadă, suntem milioane. Noi murim zilnic, cu cianura fiecărei minciuni pe care o înghițim.
Lucian AVRAMESCU