La pielea goală, către regiunile absorbante – Ion MARIN

            Ca ori de câte ori urmează să se întâmple ceva semnificativ în buzunarul românului, guvernatorul BNR, iese să-l avertizeze sibilinic. De data aceasta, spre a-l anunța că Banca Centrală își va lua mâna de pe curs și astfel euro, moneda noastră națională neoficială, în care se calculează toate, de la leasing și dobânzi până la spanac și castraveți turcești, va deveni imprevizibil și fluctuant.

          Adică, așa cum s-a mai întâmplat,  o zi în jos, alte două, trei în sus și tot așa, până când va ajunge acolo unde au avertizat analiștii mai puțin ortodocși și a prevăzut, fără tam-tam, dar indubitabil,  bugetul de stat, undeva între patru lei jumate, spre cinci. De data aceasta, fără întoarcere, fiindcă BNR nu  mai  are cum să echilibreze piața valutară internă câtă vreme  cei aproape 20 de miliarde de euro folosiți ca să calmeze cursul, dați de FMI și UE, s-au terminat. Iar de acum, nu mai avem de luat, ci de dat. Pentru început, vreo șapte miliarde, ceea ce schimbă cu totul geometria fluxurilor financiare interne. Este de așteptat, pe acest fond, să crească inflația, dar tocmai acest lucru vrea să-l prevină domnul Isărescu și avertizează, de data aceasta, guvernul, că nu va porni tiparnița de bani, chiar dacă îl costă doar doi bani fiecare hârtie de o sută de lei, fiindcă altfel ar da drumul la puhoiul inflației care ne-ar lăsa… în pielea goală. Expresie neacademică, dar pătrunzătoare, spre a ne intra în cap și a ne lua cu frig.

     Concluzia domnului guvernator? Înapoi la producție și productivitate, adică exact ce nu regăsim ca tendință și premisă în bugetul tocmai votat, văduvit de capital pentru dezvoltare și investiții, pe seama consumului, bun și el pentru o țară de sărmani, jefuiți ca la drumul mare de precedenții decidenți, dar care poartă cu sine tocmai pericolul inflației.

  Este adevărat, domnul Ponta își pune mare nădejde în fondurile de la UE, de unde supărarea lui pe președintele negociator că nu s-a întors cu mai multe la teșcherea. Fapt este că așteaptă fondurile astea ca pe moaște și redesenează țara pentru ele, împărțind-o în  regiuni absorbante și pat germinativ adecvat, spre a le crește și a le înmulți, nu însă și până la a prevedea în același procustian buget sumele interne necesare cuplării cu cele europene. Fiindcă, altfel, se întâmplă ca până acum. În absența fondurilor de coparticipare, de circa 15 la sută în medie, nu putem accesa mare lucru, aceasta fiind cauza principală, pe lângă cea mult prea ventilată a corupției, pentru care din cele vreo șaptesprezece miliarde de euro, cât puteam încasa în primii șase ani de când suntem în Uniune, am numărat doar vreo cinci miliarde, adică mai puțin decât am dat drept cotizație ca țară membră – realitate dramatică, de care uită să pomenească guvernanții foști și actuali, doctori în fonduri.

   În privința asta, încrezătorul premier ar putea să-l consulte pe guvernatorul BNR, care a consumat deja iluzia asta, declarând nu prea demult, că nu a avut în viața lui de bancher o dezamăgire mai mare decât gradul infim de accesare al fondurilor europene, și  asta după ce tot domnia sa susținea extrem de încrezător, cu doar ceva ani în urmă, că de acolo va veni salvarea în privința investițiilor.

  În schimb, o altă  deziluzie, vecină cu disperarea, rămâne să fie consumată până la capăt de cei care s-au încrezut în politica bancară și guvernamentală, de acum vreo cinci, șase ani, de stimulare a creditelor cu buletinul, și care ajung acum să  fie evacuați din apartamentul achitat în mare măsură, astfel încât le trece prin cap  să se arunce de pe  bloc, și uneori își duc gândul la bun sfârșit.

Asta ca să nu mai vorbim de calvarul zilnic la piață și de cel lunar la administratorul de bloc.   Altfel, spus, chiar dacă declarațiile guvernatorului, pentru cine le ia în seamă, sunt ca un duș rece pentru guvern, până la urmă cei ”la pielea goală”, cărora li se flutură regiunile absorbante ca ultim pământ al făgăduinței, sunt tot contribuabilii, plătitorii și îndatorații. Adică, cei cărora o dată la patru ani, uneori mai des, dar tot cu același previzibil rezultat, li se mai spune și alegători.


P.S. Sigur, vor fi și observații de genul, lasă, domnule, că totul vine de la UE și FMI, că suntem colonie etc.,  chestii în fața cărora  nu prea am ce obiecta. Ideea este, însă, că ei, guvernanții și guvernatorii,  ar putea măcar să încerce.

Comments

comments

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.