Lucrurile nu se pot opri aici
Raportul cu privire la rezultatele anchetei efectuate în cazurile de corupţie sesizate Comisiei parlamentare este, cu cele peste 800 de pagini ale sale, una dintre cele mai impozante opere tipărite după Revoluţie. Bineînţeles că lucrarea nu are decât un tiraj ultraconfidenţial.
Consultarea sa nu este decât la îndemâna parlamentarului care ar vrea să se delecteze cu un asemenea best-seller.
Presa a publicat atât cât s-a putut.
Nici ziarul „Adevărul” n-a reuşit să cuprindă în rezumatele publicate decât o mică parte din panamalele pe care le îndosariază parlamentul pentru viitorime. Fiindcă, până acum, alt rost nu prea pare să aibă acest document. Nu s-a pus încă problema nici să fie analizate serios în ambele camere, nici să fie sesizate poliţia şi procuratura.
Deşi, mare parte din aceste cazuri sunt băgate între avortonii ţinuţi demult în formol de către aceste instituţii ale statului de drept. Şi impotul de zahăr, cu celebrul lui leuconostoc, şi afacerea Pamiro, şi Agricola Internaţional, şi flota Petromin, şi afacerea terenurilor au tot fost date de-a dura de la comisiile de anchetă la corpul de control, de la procuratură la poliţie şi iarăşi înapoi, şi iarăşi înainte, aparent fără nici un rost, fără nici un scop.
În realitate, există şi rost, şi scop: să se lase impresia că toată lumea este preocupată de „fenomen”. Că toată lumea ar vrea să ştie ce-i cu el, să-l stăpânească şi să-l stârpească. Prilej cu care se şi acreditează ideea că nimeni nu are vreo răspundere.
Puterea se scutură ca de râie şi, când nu mai are pe unde scoate cămaşa, vânează vreo câteva cazuri prin curtea opoziţiei, mai ales din rândul celor care au apucat să se mânjească rău de tot în timpul cât au morfolit ciolanul guvernării. Opoziţia, la rândul ei, face un raport separat şi încriminează oamenii puterii: prefecţi, miniştri şi parlamentari.
În felul acesta, s-a coagulat ditamai volumul dedicat corupţiei postrevoluţionare, rechiniadei căreia i-a fost supusă sistematic această ţară în ultimii ani. Ambele tabere au ajuns într-o fază când dispun de suficiente argumente spre a o înfunda pe cea adversă. Şi unii, şi alţii au dreptate. Şi unii, şi alţii sunt convingători când îi demască pe ceilalţi ca fiind nişte hoţi. Tomul ticăloşiilor lor stă mărturie.
De aceea, nu se poate rămâne la atât. Nu se poate să existe asemenea probe, indubitabile, ale jafului comis, iar autorii, bine cunoscuţi, să continue nu doar să zburde în libertate, dar şi să îşi desăvârşească opera distructivă şi să îşi conserve rolul de lideri, privilegiile pe care şi le-au autoacordat.
Raportul, foarte sistematic, are un capitol intitulat „Analiza generală a fenomenului de corupţie şi a măsurilor ce se impun pentru prevenirea şi combaterea fenomenului”, structurat pe domenii: ce ar trebui să se facă în administraţia publică, în industrie, comerţ, bănci, vamă şi în alte cotloane unde a pătruns corupţia.
Cam la asta se rezumă concluziile care includ definirea conceptului, trăsăturile lui, sectoarele în care se manifestă mai intens, precum şi formele sale, deduse din Codul penal: corupţia pasivă şi corupţia activă. Ar fi bun de folosit ca manual acest volum. Altă finalitate, autorii săi, mai mult pasivi decât activi, nu prea par să-i fi rezervat.
Atât că travaliul lor a născut un monstruleţ care s-ar putea să-i înghită: o dovadă clară a vinovăţiei celor care sunt protagoniştii raportului, indiferent de baricada politică de pe care perorează. Documentul acesta, mai devreme sau mai târziu, va folosi.
Faptele prezentate acolo nu mai pot fi răstălmăcite de lătrăii năimiţi că ar fi, chipurile, calomnii ale presei, zvonuri colportate de ziarişti. „Adevărul”, ale cărui anchete stau la originea multora dintre cazurile cuprinse în acest raport, va reveni asupra lor, până când cei vinovaţi vor plăti. Lucrurile nu se pot opri aici.
(10 iunie 1994)
