Mari demisii politice
Unele dintre cele mai răsunătoare demisii politice la nivel înalt au ținut de diverse crize naționale sau internaționale și, firește, de asumarea unui act politic.
În anul 1956 demisiona premierul britanic Anthony Eden, ca urmare a crizei Suez, în care Marea Britanie și Franța invadau Egiptul alături de Israel.
O altă retragere care a uimit, dar în același timp a dat măsura unei asumări de răspundere politică, a fost cea a președintelui Franței, Charles de Gaulle, care în 1969 a considerat că trebuie să demisioneze după eșecul referendumului constituțional din țara sa.
Câțiva ani mai târziu, în 1974, afacerea de spionaj numită „Guillaume” genera demisia de onoare a însuși cancelarului Germaniei, Willy Brandt. Acesta a fost și anul în care exploda scandalul „Watergate”, care l-a făcut, prin amploare și implicații, pe președintele SUA, Richard Nixon, să demisioneze.
Și premierul israelian Golda Meir a considerat că este nevoie să cedeze funcția pentru ceea ce o comisie condusă de șeful Curții Supreme din Israel a considerat a fi „lipsa de pregătire a țării pentru Războiul Yom Kippur” notează „israeled.org”.
Una dintre retragerile care au avut un impact major asupra scenei politice internaționale a fost cea a lui Mihail Gorbaciov, înregistrată în anul 1991, care destrăma fosta URSS și încheia „războiul rece”, ce măcinase geopolitica mondială după cel de-Al Doilea Război Mondial.
În anul 1998, Levon Ter-Petrossian, președintele Armeniei, își părăsea funcția cea mai înaltă în stat din cauza Războiului din Nagorno-Karabah. Asumările unor eșecuri politice, ale unor declarații nefericite sau ale unor promisiuni neonorate au continuat și în anii următori.
În 2010, președintele Germaniei, Horst Köhler, făcea o serie de afirmații referitoare la trupele germane aflate în teatre externe de operațiuni, care, prin reacțiile generate, l-au determinat să demisioneze.
A fost și anul în care primul-ministru al Japoniei, Yukio Hatoyama, se retrăgea din funcție după ce nu reușise să-și țină cuvântul dat în legătură cu închiderea bazei militare americane de la Okinawa.
De altfel, politicienii de rang înalt din Țara Soarelui-Răsare sunt modele de asumare a răspunderii: și premierul Naoto Kan a demisionat, în anul 2011, asumându-și politic dezastrul nuclear de la Fukushima.
Și criza economică izbunită în anul 2008 a generat retrageri din funcții înalte în lanț: primul-ministru al Greciei, George Papandreou, Silvio Berlusconi, șeful Cabinetului din Italia și premierul României, Emil Boc.
Un alt gest de asumare a răspunderii politice a venit în anul 2018 de la premierul slovac Robert Fico, care și-a anunțat demisia ca urmare a protestelor naționale ce au urmat asasinării jurnalistului de investigații Ján Kuciak.
Un an mai târziu părăsea funcția de prim-ministru, după un discurs în care afirma că „a fost o onoare să servească poporul britanic”, premierul Theresa May, pentru că nu reușise să ajungă la un Acord cu Uniunea Europeană în legătură cu ieșirea Regatului Unit din blocul comunitar.
Câteva alte exemple recente ar putea fi relevante pentru modul în care lideri de o anumită factură înțeleg să dea un exemplu de atitudine politică.
Astfel, în anul 2005, primul-ministru al Franței, Jean-Pierre Raffarin, demisiona din pricina eșecului Referendumului pentru Constituția Europeană, premierul britanic David Cameron renunța la fotoliul din Downing Street nr. 10 după rezultatul Referendumului pentru ieșirea Marii Britanii din UE, iar șeful Executivului de la Roma, Matteo Renzi, se retrăgea din funcție pentru că nu reușise să obțină rezultatul pe care l-a dorit la Referendumul constituțional din anul 2016.
Problemele de integritate, în toate aspectele pe care le implică pentru un politician de rang înalt, au încheiat mai multe cariere sau mandate politice.
De pildă, în anul 1963 se retrăgea din funcția de premier al Marii Britanii Harold Macmillan, ca urmare a controverselor legate de dosarul Profumo, în care politicianul a fost suspectat de comportament neadecvat; în deceniile următoare, Spiro Agnew, vicepreședinte al SUA, ieșea din scena politică după acuzații de nereguli financiare, la fel ca premierul Israelului, Yitzhak Rabin.
Un caz cu totul remarcabil este cel al premierului canadian Pierre Trudeau, care se retrăgea complet din politică, în anul 1984, după 15 ani în funcție, din motiv de… lipsă de popularitate a Partidului Liberal.
În anul 1986, Michael Heseltine, ministrul britanic Apărării, ieșea prin demisie din Cabinetul Thatcher, ca urmare a „afacerii Westland”, în care s-a pus în discuție „integritatea politicienilor de rangul cel mai înalt”, iar în Albania se înregistra demisia președintelui Sali Berisha, compromise din perspective imaginii după eșecul unor scheme piramidale din țara sa.
Tot pentru nereguli financiare renunța la funcție primul-ministru al Scoției, Henry McLeish, iar primul-ministru al Finlandei, Anneli Jäätteenmäki, demisiona după ce a fost implicată îîntr-un scandal de folosire necorespunzătoare a unor documente confidențiale.
Acuzații (sau suspiciuni…) de corupție, plagiat, amestec în afaceri controversate sau comportament nepotrivit au dus la retragerea din funcții a președintelui Ungariei, Pál Schmitt, a premierilor Stanislav Gross, din Cehia, și Sigmundur Davíð Gunnlaugsson, din Islanda, a miniștrilor Laila Freivalds (Suedia), Peter Hain și David Laws, Amber Rudd (Marea Britanie), Annette Schavan (Germania), Hanna Birna Kristjánsdóttir (Islanda), iar recnt longevivul premier al Olandei, Mark Rutte, ca urmare a unui scandal de plagiat din interiorul cabinetului său. Exemplele ar putea continua.
Cele mai faimoase demisii din motive de vârstă înaintată și stare precară a sănătății, percepute public tot ca asumări ale actului de conducere și al capacității de a-l exercita, au fost cele ale premierului britanic Winston Churchill și Papei Benedict al XVI-lea, suveran al Vaticanului.
Roxana Istudor