Medeea Marinescu. Spiritul, cel mai bun machiaj ce pune în valoare frumuseţea
Mai este un fel de a scrie, unul mai omenesc! Al expresiei ce relevă numai retorica lipsită de categoriile parazitare ale cuvântului, când scrisul pleacă de la inimă și conștiință, ca asumare comună a ziaristului și scriitorului pentru cititorul lor.
Aşa s-a alcătuit interviul ce urmează, prin convorbiri netraduse în culori derivate, ci aproape întocmai cum s-au purtat între mine şi actriţa fără chipuri multiple ale personalităţii, ci numai și numai cu două, adeseori identice: omul şi artistul admirabil, Medeea şi Medeea Marinescu!
Medeea Marinescu este o actriţa sensibilă, frumoasă, iluminată de puritatea surâsului, ca un crin, în viaţa sa clipa bucuriei cumpănind mai mult decât supărarea şi negurile zilelor trecute, prezente ori viitoare.De aceea nu sunt alte busole pe harta sufletului ei decât natura afectivă umană, puterea farmecului. Și tot de aceea, clipa bucuriei este cea mai densă trăire a sa…!
Obiectivitate fără umbră există numai în nimbul artiştilor mari. Aceasta o face pe Medeea şi mai cuceritoare. Radiază plăcere şi căldură sufletească din scenă. Poate, prin grația transfigurării sensibile în rol, să reînnoiască o iubire pierdută unui spectator decepţionat căruia îi reînvie mai pură şi luminată o iubire stinsă, imaginar şi idealist, ca o perspectivă poetizantă a fericirii. Privită pe cât o cere însetarea de frumos se câştigă o îmbogăţire sufletească, nerisipită apoi, niciodată.
Medeea Marinescu, actrița, este Maria Mirabela anului 1982, care, revăzută astăzi pe peliculă exemplifică faptul că omul predestinat a fi artist nu ia la țintă linia şi echilibrul armoniei, frumuseţii şi harului, pentru că ele se situează deasupra timpului, asimilate şi înflorite încă din candoarea copilăriei.
Iar Medeea, omul obișnuit din mijlocul nostru nu caută frumuseţea chipului cu straturile machiante, pentru că frumuseţea însăşi a căutat-o pe ea, nici frumuseţea sufletului, sub falsitatea aserţiunilor şi ascuţişurilor abrutizate în snobism şi virtuţi ireale, pentru că are ea frumuseţea ei.
Medeea, când primesc de la tine un mesaj, eşti bunul meu venit! Înseilate, mesajele acestea voiesc să meargă de la noi mai departe, într-un interviu, cu singura defecţiune a prescurtării, deoarece nici un roman nu ar fi îndeajuns spre a surprinde esenţialul emoţional! Ca orice artist, actorii trebuie să-şi explice operele. Este fiecare interpretare o stare de raritate sufletească pentru ei? Să vorbim despre actriţa Medeea Marinescu dar şi despre tine, Medeea omul, despre roluri, succese, dezamăgiri, izbânzi, ratări, profesie şi viaţă.
Stau şi mă întreb dacă artiştii trebuie să îşi explice operele!? În ceea ce mă priveşte, nu cred că am încercat vreodată să explic un rol. Se poate întâmpla ca, încercând să „ne explicăm”, să fim mai prejos decât ceea ce am creat de fapt; e greu de prins în cuvinte o emoţie, o stare… iar noi lucrăm întocmai cu aşa ceva. Sigur, putem vorbi despre drumul pe care îl avem de parcurs spre un rol, despre gândurile, întrebările, angoasele, nemulţumirile, chiar, pe care le trăim în profesia noastră.
Un rol e ca un copil pe care îl naşti. Ştii că va fi fată sau băiat, îţi închipui cum va arăta, sau mai bine, cum îţi doreşti să arate, îţi proiectezi într-un fel imaginea sa şi atunci când el, copilul, vine pe lume, eşti atât de surprins şi emoţionat realizând că făptura născută e cu mult mai puternică decât ceea ce a existat în imaginaţia ta. M-am născut pe platourile de filmare, pentru că părinţii mei lucrează în cinema. Am trăit dintotdeauna în această lume fascinantă a filmului. Şi poate de aceea nu am privit actoria, atunci când am ales Academia de Teatru și Film (acum U. N. A. T. C.), ca pe o meserie din care, la un moment dat, trebuie să trăieşti. Pentru mine era doar continuarea unui mod de viaţă, bucuria de a „mă juca”, de a cunoaşte şi înţelege ce se petrece cu mine şi în jurul meu.
Astăzi cred că actoria e o profesie ce ne modelează, ne conturează personalitatea, o meserie din care se poate trăi, mai mult sau mai puţin decent, (asta ţine de noi, dar şi de şansă), însă, indiferent de pasiunea ce ne leagă de ea, cred că la un moment dat trebuie să se disocieze de ceea ce numim viaţă particulară. Înţeleg mai bine acum, de când îl am pe fiul meu Luca (în anul în care s-a scris acest interviu, 2009, cel de-al doilea fiu al actriței, Filip, nu se născuse – n. a).
Am început să mă gândesc la acest fapt când, întorcându-mă de la lansarea primului meu film din Franţa, „Je vous trouve tres beau”, m-am simţit extrem de tristă, parcă nu reuşeam să îmi mai găsesc locul, energia de a mă reapuca de altceva. Pentru câteva luni trăisem absorbită de acea poveste, toată energia şi gândurile mele se îndreptaseră într-o singură direcţie. Apoi totul s-a încheiat şi filmul începuse propria lui viaţă, independentă de a mea.
Cu fiecare rol pe care îl creezi, odată ajuns pe pânză sau în lumina reflectoarelor închei parcă un capitol din viaţa ta. Şi atunci simţi nevoia să te întorci la tine, să te regăseşti, să îţi trăieşti propria ta viaţă, cu micile bucurii, emoţii, nelinişti, cu întâmplările comune, de zi cu zi. Profesia aceasta este un pic înşelătoare, pentru că te acaparează, îţi creează un soi de dependenţă, dar te şi devorează. Şi atunci când rămâi singur, singură cu tine îţi pui întrebarea: bun, şi acum, ce urmează?!
Am învăţat să mă bucur alături de familia mea, de plimbările în parc, de un film (mai mult sau mai puţin reuşit), pe care-l vedem împreună, de planurile pe care le facem, independent de cele profesionale, de timpul pe care mi-l acord mie. E adevărat, în profesia aceasta, ca în sport, trebuie să fii mereu relaxat, însă pregătit în orice moment pentru următorul start.
Vorbeşte-mi despre începuturi. Talentul, valoarea emoţională interpretativă, farmecul tău au preexistat foarte bine şi pregnant, încă de la adorabila Maria Mirabela, dragă şi cuceritoare, aşa cum a rămas prin tine până astăzi, pentru că artistul frumos la corp şi suflet nu îşi risipeşte desenul, ca spuma mărilor sau norii purtaţi de curent, ci rezistă timpului, deoarece lui îi e dat să fericească pe alţii, cum îi este dat izvorului să susure, râului să se verse fără sfârşit, vântului să răzbată prin arbori, iubirii să fie sacră, urii să vină din întuneric!
Am vorbit de atât de multe ori despre începuturile mele cu Maria Mirabela încât a ajuns să îmi fie teamă ca nu cumva povestea mea să înceapă să se dilueze în atâtea cuvinte mereu repetate. Şi totuşi trebuie să îţi răspund. Ei bine, eu cred că orice copil are farmec! Dar de cele mai multe ori, cei din jur nu ştiu, nu pot sau nu înţeleg cum să i-l ocrotească şi să i-l cultive. Am văzut copii „dresaţi” de părinţi să fie aşa cum credeau ei că le stă bine. Şi asta îi modifică, le ucid de fapt farmecul avut de când se nasc, sinceritatea reacţiilor, candoarea.
Din fericire, eu am fost un copil liber, cu un temperament vulcanic, tumultuos, avid să cunoască şi să comunice cu cei din jur. Cred că aşa m-a ales şi Gopo (am dat probe pentru film alături de patru sute de copii), înţelegând să folosească toate aceste înzestrări cu delicateţe şi inteligenţă. Ca să îţi dau un exemplu, eu nu am învăţat nici o replică la acest film. Eram „analfabetă”, aşa îmi spunea Gopo, deoarece nu eram încă în clasa întâi!
Ar fi putut să le ceară părinţilor să înveţe cu mine acasă textul, ca pe o poezie. Dar nu! El prefera să piardă ore întregi în fiecare zi, spunându-ne câte o poveste, pentru ca, încet-încet, pe nesimţite, să intrăm în povestea filmului, iar replicile induse cu grijă în ea, aproape că se năşteau atunci. Cel puţin, eu aşa îmi amintesc. Gopo, într-un fel, continua pe platourile de filmare ceea ce părinţii mei îmi dăduseră: o anumită libertate în gând, în vorbă, în acţiune. Asta a fost şansa mea. Mai târziu, ca matur, începi să te lupţi să recâştigi această libertate şi candoare ce sunt poate cele mai de preţ „unelte” pentru actor. De aceea, de multe ori îmi spun că Mirabela sunt eu şi nu aş vrea să o pierd niciodată!
Unora, frumuseţea le e străină, altora dominantă! Bine că femeii frumoase, cum eşti, nu îi este determinat întregul de proporţiile înzestrărilor, încât să îi rămână prea puţin în afară de frumuseţe, pentru flacăra spiritului. Simţi că frumuseţea ta fizică activează atracţia privitorilor?
Nu m-am gândit niciodată la mine ca la o femeie frumoasă. Acum, pentru că am început să aud mai des ipoteza aceasta, încep să o iau în considerare. Lăsând gluma la o parte, m-am considerat mai degrabă o femeie interesantă. Nu cred că sunt genul de apariţie spectaculoasă care te face să întorci capul pe stradă. Cred că expresia mea, conturul personalităţii mele sunt cele ce activează, cum spui, atracţia privirilor. Şi asta mă bucură, pentru că eu însămi mă simt atrasă nu de frumuseţea ce se cere recunoscută, ci tocmai de cea care te îmbie să o descoperi, de cea care are mister, farmec, dar şi personalitate. Cred că pe scenă ea trezeşte cu adevărat admiraţia şi interesul privitorilor.
Fie-mi îngăduit să întreb fără a vrea să supăr pe nimeni: se pot amesteca darurile corporalităţii cu acumulările cerebrale, ca esenţele unui parfum de elixir, sau sunt contradictorii, ca substanţele unei soluţii acide?
Da, cred că ele pot coexista. Dar e şi un pericol: poţi deveni înrobit propriei frumuseţi. Am văzut artişti atât de preocupaţi de frumuseţea lor încât îşi sacrificau celelalte daruri pentru a nu şi-o pune în pericol.
Admir actorii care au inteligenţa, la un moment dat în carieră, de a se urâţi pentru un rol. A făcut-o Nicole Kidman, în „The Hours”, a făcut-o şi Florin Piersic în „Oameni şi şoareci” şi mai sunt şi alte exemple. Revenind la întrebarea ta, sunt acele cazuri fericite de artişti înzestraţi de natură şi cu frumuseţe, şi cu spirit. Ele nu se anulează! Mai mult, cred că spiritul e cel mai bun machiaj ce poate pune în valoare frumuseţea! Are strălucirea luminii în sine. (Va urma)
Aurel V. ZGHERAN


