Mircea Micu. „Întâmplări cu scriitori”… și alte „întâmplări” literare
Mircea Micu De la Întâmplări cu scriitori… parodii la chipuri de voievozi… (în anul Avram Iancu)
Mărturisește Mircea Micu în „Cuvânt înainte” la cartea „Întâmplări cu scriitori”, Editura Sport Turism, București, 1982: „Sedus de viața literară, cunoscând-o direct și nemijlocit, cum se zice, voi continua să scriu despre ea în semn de omagiu pentru obștea scriitorilor, acești copii cu suflet curat, care dislocă stele din cerul lor, făcându-le să strălucească pe cerul cititorilor.”
„Mircea Micu este ocultistul istoriei române contemporane (…), nimeni n-a surâs și n-a glumit cu atâta bisturiu(…), Mircea Micu este un copil cu mustăți între niște zmei spini.” (Nichita Stănescu).
„La munte și la mare… parodii”, Editura Sport Turism, București, 1980 (sau pur și simplu: „Cartea de vacanță”).
„Autorul acestei cărți nu e parodist (nici nu există așa ceva), ci doar un cu totul remarcabil poet (nu numai poet, ci și prozator). Cartea aceasta nu e o istorie a literaturii, e literature.” (Gheorghe Tomozei).
În volum sunt parodiați, alfabetic, scriitorii vremii poetului, care (însă) se (auto)parodiază. 
Promisiunea autorului: „N-am să mai scriu parodii niciodată/ e o meserie de care promit să mă las/ căci, ce e parodia/ dacă nu mănușa/ cu care încerci să încălzești când e ger/ mâna ostenită a poeților.” (n-am să mai scriu parodii niciodată/ și-o să vă fie dor de mine/ ca urșilor de stupii părăsiți de albine).
De fapt, „Dracul verde” este însuși poetul, care se autosubstituie fiecărui confrate „cu stil”, parodiat cu generozitate.
„Și se făcea că prin Ardeal/ umbla de-o vreme Iancu iar/ trecând îngândurat pe cal/ și cu pistoalele-n șerpar.”
Acest preambul nu se vrea o preamărire, ci un semnal că Avram Iancu e viu la Bicentenar și veghează neamul și istoria: de aceea, ca ardelean, Mircea Micu a lăsat versurile să cadă peste bruma perdelei dragostei de popor: „Trec către Vidra, sus, dinspre Hălmagi/ Și l-am văzut pe Iancu, neînfrântul/ în chip de brad cum săruta pământul.”
Mircea Micu a crescut într-o lume literară, încercând praguri de sentimente de o rară frumusețe, pietate sau vetustețe, în fața unor fenomene din vremea vieții sale. Strămutat de (a)casă la Casa Creației Scriitorilor, Mircea Micu va avea șansa trecerii caselor unor mari literați, și nu numai, ai vremii.
A trecut toate formele literare de exprimare și a fost încununat de recunoaștere. Și, nu-și uita arădenii, pe care i-a găsit la Cenaclul arădean: Dimitrie Rateș, Cornel Omescu, Rusalin Mureșanu, Ștefan Augustin Doinaș, Paul Everac ș.a.
În literatura română au fost scrise piese de teatru cu un conținut istoric: „Avram Iancu”,1934, Lucian Blaga, „Avram Iancu”, 1927, Gallia Tudor. Cât privește recursul la istorie, Mircea Micu a început cu un „Jurnal” despre Avram Iancu (cu o documentare extrem de solidă), dar acesta a fost cântat liric și în „Cântece și poezii populare”.
Piesa de teatru „Avram Iancu” (1978) a avut premiera la Cluj (într- un oraș cu anume sensibilități entice) și, se pare, autorul a avut în intenție, scrierea unui dialog cu eroul, în care, la margine de ape, să lucească lumea lucid lumească a lui Avram Iancu, iar titlul să fie „Ultima noapte a lui Avram Iancu.”
Din piesa scrisă de Mircea Micu, se reține un caracter viu-evocator (în trei acte), din care răzbate patosul revoluționar al oamenilor Munților Apuseni și drama unui erou din popor (la umbra unui gorun, ars de propriul rug). Ca factor polarizator, Avram Iancu devine simbol al conștiinței naționale, personaj central și centrat pe idealuri nobile și simțăminte care compun un tablou dramatic de istorie (C. Cubleșan).
Trecând în registrul murmurului muzical, Mircea Micu iubea muzica, mânuia arcuș de vioară și clape de acordeon.
În lumea metaforelor, îl găsește și bardul Tudor Gheorghe și îi „pune pe note” anumite creații literare (relația celor doi fiind dată de „amanta bătrână” din poezia lui Mircea Micu, moartea ca o spaimă).
Și totuși… scrie poetul: „aud un clopot în Ardeal cum bate/ cum liniștea în două o desparte…”
Ca de final (tot cu umor, dar și premonitoriu): „Să adormim, e ceasul înșelător de dulce/ departe în mansarde poeții se-nmulțesc / e ora zero. Veacul se duce să se culce/ cu tot ce are dânsul urât și nebunesc.”
Scriitor, gazetar, pamfletar, parodist, dramaturg, Mircea Micu a scris mult și cu patimă. Valențele acesteia pot fi variate. Pentru Mircea Micu romanul „Patima” (Editura Facla, Timișoara 1980), care a fost tipărit în șase ediții i-a adus o consacrare nesperată (pe osatura paginilor, s-a turnat filmul „Semnul Șarpelui”).
Un roman al intrigii, pasional și încadrat în anii ’40 din pusta lăsată pustie de către autor (ecoul din Slavici).
Despre Mircea Micu am mai scris… Să ne fie îngăduit a încheia acest serial cu o parafrazare după 45 de ani de „Cu inima în palmă.” Fiu de ofițer mort în război, crescut de un unchi la Grăniceri Arad, Mircea Micu este un pelerin al genurilor literare abordate. Parodist „de la A la Z”, cronicar la ziar arădean și Viața Capitalei, Mircea Micu (în contrapartidă cu Ion Minulescu, „Citiți-le noaptea”) are o îndemnare la îndemână: „Citiți-le ziua!”.
Florica R. Cândea