Munca până la epuizare nu se va termina prea curând; este o adevărată cultură
Un program de 55 de ore de lucru pe săptămână creşte riscul de deces cauzat de accidente vasculare cerebrale şi boli cardiace, relevă un studiu al Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii (OMS) şi al Organizaţiei Internaţionale a Muncii.
Chiar dacă se aude din toate părțile că pandemia a schimbat filosofia legată de muncă și că oamenii au tendința de a reevalua masiv importanța timpului petrecut cu cei dragi, datele statistice seci arată cu totul altceva – lucrătorii din întreaga lume efectuează în medie 9,2 ore de ore suplimentare pe săptămână fără plată – în creștere față de 7,3 ore acum un an. De ce nu va dispărea munca în exces?
În 1987, Gordon Gekko a spus lumii că „lăcomia este bună”. Filmul „Wall Street” înfățișa executivi obsedați de muncă și de bogăție, care puneau ore lungi la bătaie a-și spori pachetele de plată, în detrimentul oricui le-a ieșit în cale. Dacă trăiești și respiri munca – plus o anumită flexibilitate morală – mesajul celebrului film a fost că recompensele vor fi imense.
Așadar, publicitatea masivă făcută decenii la rând muncii până la epuizare în numele unor valori materiale a dat roade și continuă să fie bine impregnată în mințile oamenilor. Și peste tot în jur, mai ales în unele domenii, unde mesajele de încurajare a muncii peste limită sunt foarte clare – afișe cu „ridică-te și frământă-te”, „grăbește-te mai mult”, „nu dormi, ca să poți schimba lumea” și altele asemenea, în funcție de imaginația și scopul conducătorilor de companii.
Suprasolicitarea nu este un fenomen exclusiv Silicon Valley sau Wall Street. Oamenii lucrează ore întregi peste tot în lume, din multe motive diferite.
În Japonia, cultura suprasolicitării poate fi urmărită până în anii 1950, când guvernul a presat ca țara să fie reconstruită rapid după al doilea război mondial.
În țările Ligii Arabe, epuizarea este mare în rândul profesioniștilor din domeniul medical, probabil pentru că cei 22 de membri ai săi sunt țări în curs de dezvoltare cu sisteme de sănătate supraîncărcate.
Motivele pentru suprasolicitare depind și de industrie. Unii dintre primii cercetători în epuizare din anii 1970 au afirmat că mulți oameni în locuri de muncă orientate spre a-i ajuta pe alții, cum ar fi angajații din clinici sau centrele de intervenție în situații de criză, au avut tendința de a lucra ore lungi, care au dus la epuizare emoțională și fizică – o tendință care se manifestă și în pandemie.
Pe de altă parte, nici cei care lucrează nu sunt lipsiți de partea lor de contribuție la acest fenomen.
Potrivit unei cercetări „The Guardian”, milioane de oameni depășesc măsura cu munca pentru că își imaginează că asta este ceva interesant, care I diferențiază și îi situează în lumea celor bogați și avansați și că astfel sunt pe calea succesului.
Rădăcinile acestui fenomen pot fi urmărite până la „etica muncii protestante” din secolul al XVI-lea – o viziune asupra lumii deținută de protestanții albi din Europa, care considerau munca grea o mare virtute.
Sally Maitlis, profesor de comportament organizațional și leadership la Universitatea din Oxford, spune că „mai târziu, impulsul de eficiență care a apărut în urma Revoluției Industriale, precum și modul în care acordăm productivitatea au încorporat în continuare valoarea consecvenței muncii peste măsură, adesea cu prețul bunăstării personale”.
În anii Thatcher și Reagan, oamenii munceau în plus pentru a susține un consumerism care astăzi ne obligă să încercăm pe repede înainte să salvăm planeta, iar acum sunt la mare modă antreprenorii care au spus că vor să schimbe lumea și detaliază cum nu dorm, țin posturi sălbatice „pentru a-și ascuți mintea”, cum și-au structurat zilele pentru succes maxim. șa se face că mulți consider o onoare și o mare realizare să ajngă să lucreze pentru acești giganți.
Elon Musk a scris în 2018 pe Twitter că, atunci când vine vorba de companiile sale, „există locuri mult mai ușoare de lucru, dar nimeni nu a schimbat lumea muncind 40 de ore pe săptămână”.
Așadar, a a venit raportul celor 13 analiști din primul an de la Goldman Sachs, care afirmă că au avut în medie săptămâni de lucru de 95 de ore și au dormit cinci ore pe noapte.
Dar, cum organismului și capacităților sale biologice limitate nu li se poate dicta, închinarea la muncă a venit cu o consecință neplăcută – epuizarea. Organizația Mondială a Sănătății a recunoscut oficial epuizarea ca „fenomen ocupațional” în 2019.
Doar că, dacă pe de o parte, un sondaj LinkedIn a relevant faptul că în principiu 50% dintre respondenți spun că echilibrul dintre viața profesională și cea profesională au devenit mai important pentru ei de la pandemie, ce ar putea face?
Psihologul american Christina Maslach atrage atenția că, pe de o parte, unele companii au început să vorbească despre oferirea unor programe de sănătate mai robuste pentru lucrători, inclusiv avantaje precum sesiuni de terapie gratuită sau acces gratuit la aplicații de wellness, pe de altă parte, deși tehnologia a făcut posibil să lucrăm de acasă, ne leagă, de asemenea, să lucrăm toată ziua.
Dacă există un apel de grup în care muncitorii apelează din Londra, Tokyo, New York și Dubai, unii oameni vor trebui să se trezească în miezul nopții pentru asta.
„În caz contrar, compania va găsi pe cineva care o va face – pentru că, atâta timp cât glorificăm banii, statutul și realizările, vor exista întotdeauna oameni care muncesc din greu pentru a le obține. La sfârșitul zilei, companiile vor să câștige bani. Dacă nu o vor face oamenii, o va face inteligența artificială. Cei care nu vor ține pasul vor ieși în decor”.
România a ocupat în trimestru 4 din 2020 prima poziție în UE la numărul de ore lucrate săptămânal de către angajați, potrivit datelor publicate de Eurostat.
Cu 40,3 ore, am fost singurii care au trecut pragul celor 8 ore pe zi, urmați de bulgari (39 ore), sloveni (38,9 ore) și greci (37,9 ore), semnificativ peste statele din regiune și la mare distanță de media UE, cifrată la doar 35,1 ore.
Roxana Istudor