Nedreptatea uitării – Eugen BLAGA
Despre Petre Pandrea nu se mai vorbește de prea multă vreme. Așa cum nu se mai scrie și nu se mai vorbește despre alte ilustre condeie românești. Lumea nu mai are timp și nici bani să mai citească. Pe de altă parte, asaltul îndelungat, de mai bine de 50 de ani, al televiziunii, a învins. Este greu, pentru cei de azi, să se mai rupă de micul ecran. La fel cum și cinematograful a sucombat, cu toate că cinematografia națională a repurtat recent succese uriașe, la care nu ar fi îndrăznit să spere. E drept, cu filme urîte, cu scenarii urîte, inspirate doar din murdăria acestei țări, filme acceptate de juriile celor bogați doar pentru faptul că produc dovezi despre decadența unei țări, pînă mai ieri respectată pentru valori, pentru cultură, pentru știință. Acum, le dăruim singuri probe ale mizeriei, pentru a putea să susțină că tot răul de la ei, din casa lor, este generat de ai noștri. Și, pentru că acceptăm să ne prostituăm, ne premiază. În schimb, la noi, aceleași filme sînt fără spectatori. Paradoxal, filme premiate la festivaluri, se zice, de prestigiu, la noi sînt necunoscute și, mai grav, nedorite, necăutate de către pasionați.
Iată starea actuală a consumului de cultură în nefericita noastră țărișoară.
De aceea, a te întreba astăzi de ce nu se mai scrie și nu se mai vorbește despre un Petre Pandrea, o personalitate controversată la vremea ei și plecată de lîngă noi de mai bine de 45 de ani, pare a fi un lucru fără noimă.
Petre Pandrea, în ciuda originii modeste – provenea dintr-o familie cu 12 copii – a urmat școli bune, obținînd peste tot succese școlare remarcabile. Asta a făcut ca, imediat după obținerea licenței în drept, el urmînd în paralel cursurile facultăților de litere, filozofie și cele de istorie antică și arheologie susținute de Vasile Pârvan, să obțină o bursă de studii de șapte ani în capitala Germaniei. În toată această perioadă a deținut și funcția de atașat de presă la Legația română din Germania.
În perioada bursei germane, a căutat să pătrundă în societatea burgheză a acelor vremuri, să cunoască elita intelectualității germane din epocă. În mare măsură a și reușit. Călătoriile destul de dese pe care le făcea la București îl puneau în fața unei societăți românești avidă să cunoască ce se mai scrie, ce se mai cîntă, ce se mai vorbește, ce se mai bîrfește prin Europa. Pandrea, pe numele său adevărat Petre Marcu, un bun narator, îi satisfăcea curiozitatea, aducîndu-i în Bucureștii anilor 20-30 boema pariziană, aerul plin de filozofie al germanilor, eseistica sociologică a lui Marcel Mauss, de care, cel puțin scrierile sale ulterioare o dovedesc, se simțea extrem de atras.
Marcel Mauss şi-a intitulat una dintre lucrările sale „Eseu asupra darului”, iar acest studiu este unul dintre cele mai longevive din toată opera marelui sociolog francez – comentează sociologul Ilie Bădescu.
De altfel, Petre Pandrea se simțea extrem de atras de sociologie, deși multiplele sale preocupări intelectuale nu i-au permis studii aprofundate în acest domeniu. Dar, în lucrările sale, multe fiind confiscate în perioada detenției și publicate, după dispariția sa, de către familie, sociologia este des invocată, chiar dacă nu întotdeauna explicit.
Cumnat al lui Lucrețiu Pătrășcanu, singura vină pe care regimul de după 1944 nu i-a iertat-o, deși, se spune, era bun prieten și cu Dr.Petru Groza și cu Ion Gheorghe Maurer, a executat șapte ani de temniță grea, fiind eliberat doar în anul 1968, la amnistia generală. Ciudat este că și pînă în anul 1944 a mai fost condamnat de patru ori, pedepsele fiind, însă, de durată nesemnificativă.
Cum spuneam, îl bănuiesc pe Petre Pandrea că ar fi fost influențat în eseistica sa sociologică de celebrul sociolog francez Marcel Mauss, nepotul marelui sociolog, unul din fondatorii sociologiei moderne, Emile Durkheim. Mauss, în celebra sa lucrare Essai sur le don (Eseu despre dar, 1923), ne propunea viziunea sa sociologică, și anume că sociologia trebuie să explice realitatea umană în totalitatea sa biologică, psihologică și socială, deci, în ansamblul ei, prin decompoziția și recompoziția întregului.
Dacă pentru Marcel Mauss eseistica sa sociologică este pregnantă în Dar – Essai sur le don, pentru Petre Pandrea, credem noi, cele două volume Portrete și controverse, publicate în anii 1945 și 1946, rezumă atît influența sociologului francez, cît și viziunea sa originală.
Din fericire, sînt posesorul ambelor volume, 1945 și 1946, în ediții princeps. Ba, chiar mai mult, volumul întîi poartă semnătura marelui sociolog, frecvent contestat astăzi, care mi-a fost profesor, dar a fost și deschizător de școală. El a fost cel care a redeschis școala de sociologie după 1945. Este vorba despre sociologul Miron Constantinescu, și el crescut la celebra, în toată lumea, Școală de sociologie de la București, condusă de marele savant Dimitrie Gusti.
Petre Pandrea a fost și este contestat. I se neagă aproape tot din activitatea sa, mai puțin activitatea sa avocațială. Dar chiar și aici i se aduc reproșuri, acuzat fiind că, în permanență, a fost contra curentelor din epocă, apărînd la început, în ilegalitate, comuniștii, apoi în timpul domniei comuniste, apărînd legionarii, culminînd cu apărarea unor măicuțe în epoca în care se vorbea despre pericolul negru, adică monahii și monahiile erau trimise în afara mănăstirilor, ce au fost desființate.
Portretele și controversele lui Petre Pandrea elogiază portretul, care, cum spunea autorul, …a fost la baza Renașterii. „În portret se concentrează caracterologie și psihologie, acele peisagii de structură biologică și de emanații sufletești atît de greu de surprins într-o epocă de artă și în care se sintetizează drama lăuntrică alături de poza socială și ca expresie a pozei”.
În mod evident, Petre Pandrea se întreabă dacă metoda dialecticii hegeliene, cu implicațiile din materialismul istoric, se poate aplica domeniului literar și celui sociologic. Răspunsurile sînt vagi, deși credința nedisimulată a lui Pandrea este pozitivă.
Volumul întîi portretizează figuri celebre, începînd cu Brâncuși, pe care l-a cunoscut personal și pe care l-a însoțit în ultima sa vizită în țară, dar și la Paris, continuînd cu Pallady, cu Cezar Petrescu, Nae Ionescu, C.Stere, dar, iată, contradictoriu, așa cum arătam, cu Lenin și Stalin.
Al doilea volum de Portrete, axat, în mod special, pe controverse, se așează mai bine pe fundamentele științei economice și ale celei sociologice. Autorul este fundamental îngrijorat de viitorul funcțiilor statului, de controversele legate de statul român modern, dar și de controversa, actuală, din nefericire, și astăzi, a pauperizării în țară bogată.
Cum spuneam, Petre Pandrea a fost și este contestat.
Deși i s-a oferit, evident, post-mortem, onoarea de a fi inclus în celebra și monumentala, dar și extrem de contestata Istorie critică a literaturii române, ce aparține academicianului Nicolae Manolescu, apărută în anul 2008, la exact 40 de ani de la moartea sa, criticile au continuat.
Iată doar cîteva dintre evaluările critice ale academicianului Manolescu, făcute la adresa operei lui Petre Pandrea: Cu toate numeroasele informații și date greșite (inclusiv data nașterii proprii, pe care o împinge cu trei zile mai tîrziu, ca să cadă de Sfinții Petru și Pavel), cărțile sînt o sursă inepuizabilă pentru cotidianul politic și pentru viața intimă dintre 1928 și 1968. Pandrea este un bîrfitor impenitent, memoriile lui se constituie dintr-un amestec de jurnal intim ținut la întîmplare și din amintiri destul de suspect actualizate, sărind de la una la alta, repetînd, uneori, în variante, întîmplările, fără speranță de a fi făcute publice vreodată, neglijent redactate și suferind de limbuție și fără artă.
Dincolo de viziunea lui Nicolae Manolescu, cu care ne cerem permisiunea să nu fim de acord, nu mulți au fost cei care s-au încumetat să preia metoda, adică să crească accesibilitatea demersului sociologic prin preluarea eseisticii literare, doar ca metodă, pentru că eseul nu este lipsit nici de metodă şi nici de rigoare, doar că acestea sînt fundalul întregului demers. Ceea ce se vede este eleganţa şi sensibilitatea (Ilie Bădescu).
Unul din cei care au avut curajul să o facă, preluînd metoda din Marcel Mauss, dar și experiența celui care a fost Petre Pandrea, al cărui nume, din motive lesne de înțeles pentru cei care cunosc opera autorului acestui text, nu va fi dezvăluit, a probat că eseul sociologic este actual. A probat accesibilitatea, atractivitatea și ușurința cu care este consumat. Eseurile publicate de cel despre care scriem, publicate deja în mai multe volume, au dovedit, pentru că era nevoie, că eseul sociologic trebuie cultivat. Că, dincolo de mijloacele clasice de exprimare ale socilogiei, eseistica aduce acel farmec, acea sensibilitate atît de necesare pentru o știință care, cel puțin în ultimele sale decenii, abundă doar în evaluări cantitative, seci și reci. Iată doar un fragment dintr-o exegeză făcută de același profesor de sociologie, Dr.Ilie Bădescă, uneia din cărțile apărute:
Cartea autorului în discuție relansează eseul sociologic într-o prestigioasă tradiţie românească şi europeană… La noi, eseul a fost inaugurat de o scriere celebră, care îmbină istoria cu estetica, sociologia cu antropologia, cu arheologia şi cu etnologia etc. Citind eseul sociologic dedicat satului Căciulaţi, de pildă, te-ai fi putut întreba: ce poate adăuga încă un studiu la cele deja scrise despre acest sat de veche reşedinţă domnească?
Istoricul a spus cam tot, etnograful nu mai are ce adăuga la un sat care se topeşte ca toate cele evanescente ale lumii. Ceea ce rămîne după ce lumea veche se duce sînt doar case, amestecuri omeneşti incerte ca formulă etnosocială, formule mentale subminate şi ele definitiv de o nouă teroare a istoriei, care a lovit satul întotdeauna între cele dintîi. Tocmai acestea sînt de spus: teroarea istoriei loveşte mereu fragila comunitate de săteni uitaţi de toţi şi din toate părţile, mereu acolo şi mereu singuri, mereu loviţi şi mereu triumfători, cînd toate par a le fi potrivnice şi toate par să cadă lovite de paraziţii spirituali ai vremurilor mai noi ori mai vechi. Autorul ştie să caute esenţialul în drama colectivităţilor omeneşti, dar mai ales vădeşte o aleasă artă a trăirii. Arareori se verifică aşa de direct importanţa poeticii textului de sociologie ca în aceste eseuri sociologice. Sociologul satului Căciulaţi are acces la culorile elegiace ale unei sociologii baroce. Căciulaţii eseului său par loviţi de orologiul timpului în aceeaşi tonalitate şi după aceleaşi ritmuri ca şi Veneţia lui Eminescu. „… cu glasul de sibile// San Marc sinistru miezul nopţii bate// cu sunet lin în clipe cadenţate:// nu-nvie morţii, e-n zadar, copile!”. „Perioada de înflorire, de glorie, a acestui sat a trecut de foarte multă vreme”, ne spune în tonalitate catabasică sociologul Căciulaţilor de azi… Din enunţul acesta de elegie, eseistul face startul şi ipoteza eseului său de sociologia unei aşezări care-a fost pe rînd: „reşedinţă domnească în vremea primului domn pămîntean Alexandru Ghica”; „comună ce includea mai multe cătune, printre care şi cătunul Moara Seacă, devenită mai tîrziu Moara Vlăsiei”; sat de pe listă, căci fusese menit unui proces de strămutare forţată şi, deci, de ştergere de pe hartă de către regimul comunist, spre a fi astăzi „satul din idee”.
Dacă voieşte cineva să afle secrete tulburătoare într-un sat de sub măgurile imaginarului Codru al Vlăsiei, să citească în linişte „Căciulaţii”. Şi tot aşa, în aceeaşi tonalitate, cu aceleaşi culori din tablourile lui Caravaggio, sînt scrise şi eseurile sociologice Palatul prezidenţial şi Muzeul Naţional Cotroceni, Galeria Galateca, Muzeul Colecţiilor de Artă, Gheorghe Zamfir, Casa Romanescu şi mediul academic, Mănăstirea Căldăruşani, aşezămînt de cultură în Codrii Vlăsiei, bijuterii ale unui gen care, iată, renaşte sub pana măiastră a profesorului bucureştean, mijlocind acelaşi tip de bucurie simplă pe care perioada marilor sisteme încă o procură cititorului. Spre o atare bucurie simplă sîntem îndrumaţi de toate marile opere sociologice şi etnologice ale perioadei interbelice. E suficient să ne amintim de scrierile de sociologie rurală ale lui Mircea Vulcănescu ori de studiile lui Ernest Bernea, sau Nichifor Crainic, sau H H Stahl, ca să memorăm un mod de a scrie şi de a face sociologie: simplu şi maiestuos, elegant şi sensibil, discret şi somptuos etc. Hotărât lucru: autorul ne reaminteşte că în sufletul unui sociolog se dezmiardă un artist, un inginer şi un monah. Toţi trei într-o singură formulă de simţire şi cugetare, spre triumful frumosului şi al bucuriilor simple.