NEPREŢUITĂ TOAMNĂ – Dan LAURENŢIU
Sunt semne clare de toamă adâncă, profundă,deşi cu aspecte primăvăratice…
Dar ce primăvară când, deja era început de noiembrie?! Cât de înşelătoare sunt aparenţele?!.
Ieri, la Sfânta Mânăstire, unde a ajuns mai devreme, a văzut cum muştele şi bondarii tomnatici bâzâiau de mama focului printre florile, încă vesele, ale trandafirilor plantaţi din belşug de călugări pe larga şi lunga alee ce ducea spre intrarea în sfînta Biserică (chiar fluturi mici şi o molie!?…)Se gândea că le-a prostit soarele gălbejit, ori căldura acestuia, sau lumina ce privea pieziş, dar care era amăruie,dulceagă,lăptoasă,ci nu tăioasă ca astă vară când te căpia parcă… În orice caz îi păcălise pe toţi, mai puţin pe mama unui copil care, s-ar fi jucat cu el de-a „v-aţi ascunselea” în jurul unui pilastru al bisericii, dar lui nu îi ardea deloc să se joace…Deşi privea la tristeţea adâncă a toamnei care se vestea singură, fără să spună nimic: doar soarele era palid pe cerul albastru, strecurat de nori ca de fire de păianjen, uriaşe, suflate de o respiraţie tainică.Pomii, din cele două livezi ale mânăstirii erau aproape cheliţi de frunze, iar cele rămase atârnau posomorâte, grele, deşi încă verzi, cu pete galbene sau arămii ori portocalii, în orice caz pătate!Doar sălciile şi pinii îşi păstrau coroanele întregi,fiecare cu specificul său:sălciile cu aerul lor veşnic plângător, pe când pinii nepăsători… parcă împungeau cerul ori văzduhul (ei caută ceva în sus!?)
Ieşind din incinta mânăstirii, să poată fuma, s-a aşezat pe prima piatră de lângă intrare şi-a aprins una…De îndată, un cioban i-a atras atenţia că-i păcat, că acolo fusese o „cruce mare”, lucru care l-a impresionat, aşa că s-a depărtat de locul cu pricina,dar şi prilej să mai schimbe o vorbă, două cu ciobanul care era chiar al oilor şi caprelor mânăstirii… Cu acel prilej a aflat că primul stareţ al noului loc al Sfintei Mânăstiri murise, în urmă cu şase ani,de prea tânăr, mai mult din vina lui, că nu s-a căutat cu sănătatea, căci suferea de mai multe boli, dar el nu credea în medici şi nici în medicină ci doar în Dumnezeu şi în biserică, astfel că „s-a grăbit să moară”…că are liceul,(el, ciobanul), dar este cioban doar şi nu pleacă în altă parte „că nu poate, pentru că părinţii lui încă trăiesc, şi nu-i poate lăsa „cu inima friptă şi io să plec în lume, că io nu-s fată”…
– 2 –
Drept mulţumire că au stat atâta de vorbă, mai ales când a aflat că ciobanul îi fusese elev unui amic al său, ajuns scriitor cunoscut şi redactor asemenea, al unor mari cotidiene din ţară, i-a mai lăsat şi restul ţigărilor din pachet şi a revenit în incinta mânăstirii unde a revăzut pe îndelete prima biserică, mult mai mică, acum închisă, dar bine păstrată şi conservată, lângă care au răsărit primele cruci, semn că, în afara primului stareţ, care este îngropat, chiar în biserica mare a mânăstirii, şi alţi călugări au început să se călătorească spre cealaltă lume, sătui de viaţa aceasta care zbuciumată, plină de nevoi şi nevoinţe, neascultare, nesupunere şi speranţe… poate să mai însemne şi altceva?!
Îndemnul copilului care l-a revăzut şi a reînceput jocul de-a v-aţi ascunselea, l-a revigorat…Doar calul, care păştea,singur, în cealaltă livadă a mânăstirii, cu o singură copită împiedicată, necheza din când în când peste gardul inutil…
Chiar aşa: de ce atâtea garduri, că doar Sfânta Mânăstire era singură în pustietatea câmpiei Bărăganului, iar apa Ialomiţei era prea departe să-i facă alt rău decât să-i umple fântâna de la intrare…
04 noiembrie 2013
– Urziceni –