Nevoia de solidaritate – Eugen BLAGA
În ultima perioadă, plină de evenimente nefericite, generate de neglijența oamenilor, sau produse de natură, au fost, poate mai mult ca niciodată, victime. Din nerespectarea regulilor, a normelor, a legilor, din nepricepere sau nesimțire. Unele pricinuite de o natură pe care nu știm să o respectăm și de care, atunci cînd devine agresivă, nu știm să ne apărăm. Ipostazele celor implicați au fost diferite. De la victime ale unor catastrofe la generatori ai catastrofelor, de la autorități incompetente la victime ale neprofesionalismului. Cauzele sînt multe, dar sigură și constantă este una: politizarea de către toate guvernările post-decembriste a aparatului de stat, a instituțiilor care ar fi trebuit populate, exclusiv, cu profesioniști. În asemenea perioade, cu evenimente-limită, se probează multe: viteza de reacție a autorităților, profesionalismul despre care vorbeam, dar și solidaritatea umană.
Există prejudecata, sau, altfel spus, automatismul gîndirii noastre, după care, astăzi, mai ales acum, cînd societatea și-a pierdut valorile ei fundamentale, solidaritatea ar fi dispărut. Se vorbește, din ce în ce mai mult și mai des, despre cinismul din societatea românească, despre nepăsarea în fața suferinței, despre acel individualism păgubos, ce alungă solidaritatea. Se induce, din ce în ce mai mult, ideea că doar cei puternici supraviețuiesc, că doar aceștia pot cîștiga în viață, dar nu se definește de către acești promotori ai noului tip de societate sintagma ”indivizi puternici”. Cu siguranță, modelele de reușită ale ultimelor două decenii nu oferă tipologii morale, nici modele de profesionalism, și nici modele de educație nu aflăm printre aceștia. Știm cu toții, din clasamentele Forbes, Capital sau altele serioase, care este topul oamenilor bogați, cine sînt aceștia, cum au reușit, ce isprăvi au făcut, cum și-au dobîndit averea – varianta oficială. Dar nu ni se spune nimic despre cum au reușit, în fapt, să facă averi nesperate în doar douăzeci de ani, nesperate chiar de cei mai puternici oameni de afaceri planetari.
Din păcate, nu există clasamente ale reușitelor din politică, dar nu a acelor reușite pe care le măsoară sondajele, mai mult sau mai puțin măsluite de finanțatorii lor, ci chiar din structura, performanțele profesionale, intelectuale, politice, legislative, executive, doctrinare ale celor care populează și formează lumea politicii românești. E greu să identifici reușitele din politică, pentru că, fundamental, lumea politică de la noi este o aglomerare de interese, de cooperare transpartinică, de susținere reciprocă, de protecție împotriva legii, nicidecum de profesioniști în ale politicii. De la lucrători ”în auto”, la parlamentari cu respectabile meserii lucrative din industrie, minerit, construcții, trecînd spre profesioniști în construcții navale, transporturi feroviare și alte inginerii, la absolvenți, neștiutori, de licee dubioase sau de facultăți, ”de nișă”, cum spunea cineva, crezînd că nișă înseamnă clasă, excelență sau ”de excepție”. Din ”cei 600” se pot face echipe complexe de respectabili meseriași în multe domenii ale economiei, dar, din nefericire pentru țară, nici măcar o echipă competentă în drept constituțional, sau în administrație, sau de finanțiști de înaltă clasă, sau de reputați promotori ai unei poltici externe care să ne poziționeze acolo unde am fost cîndva.
Cum spuneam, unii, dezamăgiți, cred că solidaritatea socială a dispărut. Un concept, ”solidaritate socială”, aparținînd mai mult sociologiei, este utilizat ca multe altele, așa cum îi taie capul, de jurnaliști, oameni politici, oamenii de pe stradă. Dar problema denaturării conținutului unor concepte, a falsificării, de regulă, prin neștiință, a înțelesurilor lor fundamentale, este o problemă ce merită interesul profesioniștilor din domeniile din care provin aceste concepte.
Se mai pune în antiteză, atunci cînd vorbim despre solidaritate, o anumită cultură colectivistă, reminiscență a altor timpuri, cînd omogenitatea socială și solidaritatea socială erau promovate propagandistic agresiv, reminiscență încă prezentă în mentalul social, pe de o parte, și egoismul, pe de altă parte, ce pare a sufoca solidaritatea. Se mai vorbește despre diluarea legăturilor sociale, a acelor fire nevăzute care unesc oamenii, care-i apropie, care-i depărtează de acea înstrăinare ce nu a caracterizat societatea noastră. Se mai spune, cu temei, că acea solidaritate primitivă bazată pe rudenie, pe valori comune, pe reguli nescrise ale comunităților mici, de regulă ale celor rurale, sau din societățile ”simple”, a dispărut, iar în locul ei nu s-a pus nimic. Cei care au nu se simt solidari cu cei care nu au, cei puternici nu sînt solidari cu cei cu care natura, familia, societatea nu au fost prea generoase și atunci cei slabi cred în Robin Hood, cred în haiduci, uitînd că, de altfel, toți nu au fost decît hoți la drumul mare și vor ca societatea, prin mecanismele statului, să ia de la cei bogați și să dea la cei săraci. Așa se face că pensiile mici, rezultate din contribuții individuale mici, se măresc pe seama contribuțiilor celor care au muncit mai mult, așa se face că se dorește introducerea impozitului progresiv, ceea ce înseamnă să se ia mai mult de la cei care muncesc mai mult și să se dea mai mult la cei care muncesc mai puțin, așa se face că statul, ce nu mai poate fi social, înlocuiește obligația familiei de a-și întreține bătrînii, așa se face că oameni cu proprietăți, ce ar putea fi valorificate în folosul susținerii lor, sînt întreținuți de stat.
Dar toate acestea, după opinia mea, nu justifică aserțiunea după care solidaritatea socială ar fi dispărut, în totalitate, la noi. Nici pe departe. Toate acestea justifică acum, cînd am ales un alt mod de organizare socială, nevoia unei autentice justiții sociale, bazată, exclusiv, pe contribuția fiecăruia dintre noi la bunăstarea socială, și, în ultimă instanță, la securitatea socială și individuală.
Semne de necontestat ale prezenței solidarității apar, mai ales, în situații limită. Oamenii simpli din Apuseni care, netrimiși de nimeni, au salvat vieți, apoi medicii care, și ei, în plină iarnă, au plecat din București în celălalt capăt de țară să preleveze organe pentru a salva vieți, apoi voluntarele din Cluj, două tinere fără apărare, nu s-au speriat de munte, de frig, de zăpadă, de animale sălbatice și au salvat vieți, apoi jandarmii, militarii, oamenii străini care au sărit cu ce aveau în mînă să-i salveze pe cei înzăpeziți. Nu trebuie să-i uităm pe cei care, ori decîte ori se produce un accident rutier, se opresc și dau o mînă de ajutor pînă la sosirea ambulanțelor, așa cum nu trebuie să-i uităm pe eroii de la ambulanță, de la urgență, de la SMURD, pe toți cei care sar în ajutorul semenilor, dincolo de atribuțiile de serviciu, dar nici pe cei care o fac doar dintr-o nobilă solidaritate. Solidaritate pe care noi o credeam de mult dispărută.
În zilele trecute, într-o seară întunecată și mai mult de viscol, ieșind dintr-un pasaj bucureștean, am rămas înzăpeziți. Trei personae, care tocmai ieșiseră din clădirea unde munceau, văzînd necazul nostru, nu au stat pe gînduri și, fără să le-o ceară nimeni, s-au întors acolo unde lucrau, au pus mîna pe lopeți și toți trei, un bărbat și două femei, ne-au deszăpezit. Am vrut să le ofer bani. Au refuzat. Le-am mulțumit. Au zîmbit doar și ne-au urat o seară bună. O seară pe care tocmai ei, prin gestul lor, prin solidaritatea lor cu doi oameni străini, ne-au produs-o.
Cred cu convingere că solidaritatea nu a dispărut. Necazurile, suferințele, din ce în ce mai multe și mai profunde, vor spori solidaritatea. Și, poate, doar atunci vom reuși să ne redobîndim demnitatea ce ne-a fost furată. Doar prin solidaritate.