O bucureșteancă în Sultanahmet (Seara pe Bosfor)

Exclusivitate

 

 Prin Piața Sultanahmet mă strecor printre motanii ce-și tolănesc spatele pe cimentul cald

Colind azi prin magnificul fost Constantinopol, pe drumurile bătătorite de sultani altădat’. Cel mai mare oraș din Europa și locul cinci al preferințelor turiștilor din întreaga lume.

Fostul Bizanț din antichitate fondat în 657 î. Hr. de coloniștii megarieni din Grecia, a luat denumirea de Istanbul în anul 1930.

La 11 ani după ce a fost numit Capitală Europeană a Culturii, regăsesc Istanbulul un oraș ce descântă și azi istoria, cultura, prin numeroasele locuri devenite patrimonii mondiale UNESCO, nelăsând trecerea timpului să-i fie dușman.

Fiecare piatră, țesătură ori alte veșminte prețioase, sunt păstrate cu mare sfințenie de generațiile de oameni.

Palatul Dolmabahce

În cel mai mare Palat din Turcia, construit la inițiativa celui de-al 31-lea sultan al Imperiului, Abdulmecid I, ce a costat 35 de tone de aur, cu un design baroc, rococo, neoclasic și învăluit de arhitectura tradițională otomană, simt că m-am întors în timp și vreau să rămân acolo, să mă fac pierdută într-una dintre cele 285 de camere.

Urc scările și privirea îmi este atrasă de tavanele aurite, dar mai ales de candelabrele din cristal ce strălucesc ca razele solare.

Are 750 de lămpi și 4,5 tone, este cel mai mare candelabru din cristal boem din lume și se află în Sala Ceremoniilor, acest monstru al frumuseții te farmecă numaidecât. Sala Albastră, Sala Roză, Biblioteca Sultanului sunt doar câteva din splendorile acestui palat, scaune cu tapițerii frumos nuanțate, draperii ce coboară negreșit pe linia ferestrelor către covoarele tradiționale turcești, pereții încărcați cu aur, toate la un loc construiesc un decor aglomerat, dar de bun gust.

În fosta zonă harem a palatului, într-una din camere, ceasul s-a oprit la 9:05, este ora la care Mustafa Kemal Ataturk, fondatorul și primul președinte al Republicii Turcia, a murit, el petrecându-și aici ultima perioadă din viață.

Ies în fermecata grădină a Palatului, către Poarta cu vedere înspre Bosfor, pare-mi-se a semăna cu o ieșire ce duce către Rai, aș numi-o Poarta Mării Raiului.

Albul Porții își deschide brațele către lacrima albastră de fericire a Bosforului, mă transpune în lumea de dincolo, unde nu există decât vise împlinite, închid ochii, îmi pun o dorință, las clipa să cânte valsul apei.

Prin Piața Sultanahmet mă strecor printre motanii ce-și tolănesc spatele pe cimentul cald, loc ce în trecut, în timpul Împăratului Iustinian, era Hipodromul, unde se țineau curse de cai.

Se mai regăsesc azi, aici, o parte din Coloana Serpentină aparținând Trepiedului de la Delphi și Obeliscul Theodosius adus din Egipt în anul 390.

Soarele se ascunde printre nori când îmi ridic ochii înspre vârful Obeliscului ce-mi pare un creion care scrie și acum în cer istoria prezentului, mirarea oamenilor despre aceste monumente ce nu pier odată cu trecerea timpului, ci renasc prin admirația oricărui trecător ce-și închipuie episoade din vremea Împăratului Constantin…

Construită în jurul anilor 1600, în timpul domniei lui Ahmed I. Kulliye, Moscheea Sultan Ahmed, denumită și Moscheea Albastră, păstrează arhitectura islamică și elementele bizantine, impunându-se prin cele șase minarete, cinci cupole principale și alte opt secundare. Unicitate aparte, plăcile de ceramică pe care sunt pictate manual în jur de 50 de modele de lalele, fructe și chiparoși…

Ferestrele aduse din Veneția trăiesc în armonie cu întreaga lume a culorilor din jur, dar și cu versetele din Coran, atent pictate pe albastrul cerului, pătruns înăuntru în semn de recunoștință pentru plecăciunile tuturor ce se roagă neîncetat. Pe acest covor a călcat și Papa Benedict al XVI-lea, în anul 2006, eveniment destul de rar.

Palatul Topkapî

Intru prin poarta protejată de cele două turnuri, la Palatul Topkapî, construcție comandată de Sultanul Mehmed al II-lea, fostă reședință a sultanilor otomani timp de 400 de ani, din jurul anilor 1400-1800.

Mă plimb aievea, printre copacii seculari, prin cele patru curți în care se află, printre altele, Monetăria Imperială, fântâni arteziene, bucătării, un fost spital, grajduri imperiale, colecții de porțelanuri, Palatul Interior, Poarta Felicității, Camera Audienței, Galeria de portrete, Biblioteca Enderun, Curtea Reginei Mame, simt mirosul de levănțică plantată pe marginea aleilor. Au locuit aici chiar și 4000 de persoane laolaltă, gardieni, medici, slujnice, sultani… Acum ”locuiesc” turiștii.

La expoziția de arme am zărit și sabia din oțel de Toledo, cu mâner din argint, împodobit cu stema Moldovei, a lui Ștefan cel Mare, primită din partea Papei Sixt al VI-lea după bătălia de la Vaslui din anul 1475, luptă în care a avut loc cea mai mare înfrângere a islamului în fața unei armate creștine.

Hagia Sofia

Mă descalț de sandale și le așez într-unul dintre sertarele din dreapta intrării unde toată lumea, după obicei, face la fel. Vin din arșița de afară, deodată sunt cuprinsă de o răcoare nebănuită. Marmura proconeziană este extrasă din Marea Marmara.  Marmura antică verde este extrasă din Tesalia.

Uit că este vară afară și intru în toamna încăperii Hagia Sofia, Catedrala Patriarhală a capitalei Constantinopolului, construită în anul 537 de Împăratul Iustinian, cea mai mare biserică creștină din Imperiul Bizantin, moschee după căderea Constantinopolului, muzeu, apoi iar moschee.

Merg spre centru, printre stâlpii de marmură și mozaicuri, în dreptul cupolei suspendate complet, pe covorul imens, de culoare verde, pictat imaginar pe alocuri de luminile candelabrelor ce se proptesc ca niște licurici.

Având un destin tumultos, Hagia Sofia, cea mai mare Catedrală timp de 1000 de ani, a fost mai întâi biserică dedicată Sfintei Înțelepciuni, Logos, a doua persoană a Trinității, apoi a fost convertită la moschee, iar clopotele ce băteau pentru chemarea la rugăciune și altarul i-au fost scoase și înlocuite cu minarete, mihrab, ce indică direcția pentru rugă, luând naștere nuanțele islamice.

Ferestrele de jur-împrejurul cupolei stau ca la un consiliu de familie, fiecare decide unde să aducă lumina divinității, pe ce chip să-și pună atingerea mâinilor.

Las ”frunzele toamnei” în urma mea…

Piața Taksim

M-am așezat să gust din plăcinta cu brânză și carne de vită, alături de celebrul Ayran și miresmatica baclava, stau în tihnă în balconul unui local, de unde ascult acum chemarea la rugăciune pentru musulmani, acest cântec ce răsună ca și cum inima iese prin vocea celui ce striga…atâta dăruire…

Bărbații se așează în locurile din mijlocul străzii, special amenajate pentru închinare și meditație, cât de solemn și liniștitor este momentul acesta!

Orice femeie dulce merită ceva dulce! Mă las păcălită timp de câteva minute, tot întind mâna după înghețata cu fistic și ciocolată pe care am comandat-o unui tinerel vânzător, după câteva scamatorii haioase, gust cu poftă aromele și încep să umblu hai-hui prin magazinele de pe bulevardul Independenței din Taksim.

Produse de orice fel, pentru toate gusturile, comercianți gata să-ți ofere discounturi și să negocieze, foarte buni negustori, ce știu să atragă clienții prin reclama pornită din viu-graiul lor, cam asta te așteaptă aici.

Aur și argint, diverse pietre prețioase, de la care nu te poți abține, mai ales de ești femeie, te vrăjesc în a le lua cu sine. Sultanitul, denumire dată în cinstea celor 36 de sultani ce au domnit în Imperiul Otoman, este piatra ce m-a ispitit imediat și pe care am luat-o acasă, ca să-mi amintească de versetele din Coran ale Hagiei Sofia, picăturile Bosforului, frumoșii leandri din Insula Prinților, Buyacada și restul comorilor din Istanbul ce nu ai cum să le dai uitării, ci lasă loc negreșit, pentru o data viitoare să-i descoperi tainele.

În “tramvaiul nostalgiei”, am luat cu mine visele, dorințele, gândurile amestecate cu praf din lumina lunii, le duc, până la celălalt capăt de linie, le plimb printre mulțimea de localnici și turiști, prin această forfotă elegantă continuă, dându-le speranță, forță și curaj.

Încerc să mă strecor printre razele solare ce mă rătăcesc prin Istanbul, ajung în port, locul de unde plec să las și valurilor o parte din mine.

Bosforul este o fantasmă, sclipirea lui mi se lipește de tâmple precum un timbru pe vedere, ce păstrează în etern, imaginea miraculoasă a fericirii.

Trec pe sub Podul Bosfor, martorul tuturor, într-o viață în care nu există urât, ci doar însemnătatea de acum, bucuria de a fi, aici, pe mare, pe pământ…

Aurora Grigore

Comments

comments

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.