O sminteală
O grămadă de oameni bine intenţionaţi sunt dezamăgiţi de Preşedinte! Nici eu nu am fost şi nu sunt un fan declarat. Aceşti oameni, însă, exersează o halucinantă confuzie referitoare la cum să se plaseze faţă de evenimentele în curs, având în vedere – spun ei – că nici Preşedintele Iohannis nu este ceea ce ar trebui să fie, din punctul lor de vedere. Ceea ce, până la un punct, este corect. Dincolo de acest punct, însă, dezamăgiţii nu fac altceva decât să denatureze în mod periculos realitatea şi să cauţioneze corupţia de partid şi de stat. Iată, de ce…
În acest raţionament, aparent valabil, se strecoară o deconcertantă şi, vai, noroioasă confuzie. O confuzie ce porneşte dintr-un exces indigest de … falsă moralitate. Căci, una este să fim dezamăgiţi de exerciţiul politic al unui actor politic şi, cu totul alta este să susţinem o paradigmă politică revolută, vădit coruptă, coruptibilă, antidemocratică şi complet indigestă, folosind „dezamăgirea” drept scuză pentru atitudini imprecise moral. Conflictul de idei, valori şi principii, care se poartă în aceste zile este unul care se consumă între cei ce vor să trăiască în normalitate democratică şi integritate morală publică şi cei care vor să fure, în continuare, în linişte şi pace, invocând statul de drept şi, culmea (!), legea. Impreciziile morale, care nu fac diferenţa între particular şi general, derapajele de acest gen îi fac pe cei imorali să îşi justifice instituţional şi electoral mizeria politică. Altfel spus, relativismul normativ-moral al celor buni îi face pe cei răi să castige. Sau, aşa cum spunea Edmund Burke, pentru ca răul să triumfe, este suficient ca cei buni să nu facă nimic.
Personal, nu sunt în mod necesar un fan al domnului Iohannis, aşadar. Am scris de nenumărate ori în acest sens. Însă, fără doar şi poate, sunt extrem de rezervat să împart indulgente celor care cer demisia acestuia, în contrapondere cu cele câteva sute de mii de oameni care tânjesc după o Românie normala. Pur si simplu. În nici un caz nu există, în ceea ce mă priveşte, vreo confuzie comparativă între „corupţia” (?) individuală, a unui om, cu cea instituţională, de partid şi de stat, a celor care au transformat România într-o veritabilă pradă şi într-un spaţiu al bunului plac, a celor care, iată, încearcă să legifereze (!)… alimentarea tentaţiei pentru corupţie – ca să fiu elegant.
Da! Este incomodă, dezamăgitoare şi debusolanta speţa caselor din Sibiu ale Preşedintelui! Nu am citit dosarul, nu ştiu ce probe sunt acolo. Dar, chiar şi aşa, situaţia o percep extrem, extrem de neplăcut. Aşa este! Să fim bine înţeleşi: dacă preşedintele Iohannis a încălcat legea, iar instanţele îl condamna, nu îi rămâne decât să suporte rigorile legii. Până atunci, însă, mă întreb ce valoare are o atare speţă, în condiţiile în care actualii guvernanţi vor să transforme ÎNTREAGA Românie într-o Republică Penală, cu puterea legiferarii? Parcă aş tinde să spun că ar fi mai bine să rezolvăm mai întâi această uriaşă problemă, după care să ne ocupăm şi de Preşedinte, dacă va fi cazul. Le sugerez celor care au dubii în acest sens, să nu se ascundă în spatele dezamăgirii faţă de Preşedinte, pentru a cauţiona prin non-combat paradigma dezastruoasă a arestării penale a României de către cei care au castigat alegerile.
În aceeaşi ordine de idei, trebuie remarcat şi următorul fapt: dacă Preşedintele ar fi cochetat cu instaurarea corupţiei, dacă ar fi fost un ipocrit, ar fi tăcut din gură, în condiţiile în care relativizarea abuzului în serviciu, perspectiva amnistierii şi cea a graţierii i-ar fi convenit, fără doar şi poate. Preşedintele, însă, nu a făcut acest lucru. Din contră! A ieşit în public şi s-a plasat neechivoc – chiar şi în contra unor posibile, eventuale interese proprii (!) – de partea luptei împotriva corupţiei.
Cum spuneam, unele imprecizii de înţelegere a stării de fapt sunt pline de capcane logice şi morale. Această stare de sminteală a celor presupus a fi buni, nu are de a face de aceasta dată nici cu Stânga, nici cu Dreapta!
Daniel Uncu