OBICEIURI STRĂMOȘEȘTI. PAIANTIȚELE de la CHIȚOC
Mi-aduc aminte cum se desfășurau obiceiurile de iarnă în copilăria mea la Chițoc – satul dintre dealurile molcome ale Moldovei.
Prin anii ‘50 ai ultimului secol al mileniului trecut. Parcă a fost ieri ! Un sat ce tocmai a împlinit 400 de ani de atestare documentare. Câți or fi în realitate doar Dumnezeu știe !
Vezi: https://issuu.com/sergiugabureac/docs/17.10_gsm_mono_chitoc_a5
Repetițiile începeau imediat după Sf. Nicolae. Spectacolul propriu-zis, cunoscut și sub numele de Vălăret este un vechi obicei pentru satele Moldovei, compus din scenete religioase și laice (istorice, umoristice, sportive): Nașterea lui Iisus Hristos, cearta dintre Anul Vechi și Anul Nou, nunta, lupta dintre turci și armata română, jocul caprei, al ursului, trântele mascaților ș.a.
Toți copiii, flăcăii și fetele satului se pregăteau intens pentru zilele de sărbătoare ce începeau în ajunul Crăciunului și se terminau după Sf. Ioan Botezătorul. Chiar dacă erau sau nu cooptați în echipa specială aPaiantițelor. Acolo selecția era dură. Vârstă, popularitate, rezistență fizică, memorie …
Părinții și bunicii tăiau porcul de Ignat și pregăteau cele necesare lungului șir de sărbători. În Ajun, se dădea cep la butoiul cu vinul din acel an.
Primul moment de vârf, mai ales pentru copiii satului era colindatul din seara de ajun. Urma slujba la Biserică din prima zi a Crăciunului și a Nașterii Domnului Iisus Hristos. După slujbă, tata, pr. Dimitrie, invita în jurul mesei bogate, după postul cel lung și greu de ținut, pregătită de mama Aurelia, pe consilierii parohiali. Bătrâni octogenari coborâți din filmele cu dacii: moș Ghiță Dominte, Dumitrache Matei, Ștefan Mocanu, Simion Toma, mai tânărul epitrop Aurel Nițoi, dascălii cu decanul de vârstă, moș Nică, și juniorul Mitică Dominte.
Pe cei mai în vârstă îi consideram bunicii mei. Mă alintau și multe am învățat și de la ei. Câte povești și întâmplări din viața lor zbuciumată nu am mai ascultat ! Da, cine să le mai țină minte !?!…
După amiază, întreaga suflare a satului ieșea la hora din centrul satului.
Lăutarii, tocmiți din timp, aduși de la Valea Mare sau Cozmești pentru cele trei zile ale Crăciunului și pentru Anul Nou, așezați în jurul unui foc mare, cântau din ce în ce mai mai cu foc, alimentați cu jin de diverși gospodari.
Ehei, ce vinuri erau pe atunci !…
După Sf. Ștefan urma un moment de liniște, tot satul așteptând Paiantițeledin ajunul Anului Nou. Alaiul începea să meargă, de pe la prânz, din casă în casă, începând cu cea a preotului, care le dădea binecuvântarea și-i omenea cu prăjituri, cu câte un pahar cu vin și bani pentru organizarea zilelor de sărbătoare ce urmau.
Paiantițele erau conduse de un cămăraș / comoraș, care se ocupa cu administrarea produselor primate și a banilor acumulați pentru plata muzicii și a taxelor timpului. Nu lipseau Anul Nou, Anul Vechi, mireasa (un flăcău deghizat) și mirele, ofițerul român (Atenție ! era cel din Războiul de Independență), arnăuții turci cu coifurile pline de oglinzi, vânătorul, harapul, negustorul în jurul cărora roiau mascați de tot soiul (capră, urs, draci, moșnegi și babe și câte le mai trecea prin cap acelor flăcăi).
După noaptea obositoare de umblat cu uratul din casă în casă, copiii, cu buhaiul, clopoței și bice, ocolind de frică traseul alaiului Paianțițelor, ieșeam a doua zi pe la prânz pe median.
Anul Vechi, purtat pe o năsălie improvizată, era aruncat în râpă în sunetul tălăngilor purtate la brâu de mascați și a sunetelor scoase de cei care suflau în coarne de bou, moștenite de la bunici și pocnet de bice confecționate toamna la păzitul viilor. Era o veselie și gălăgie de nedescris.
În jur, mascații speriau copii și fetele, așteptând nerăbdători să-și dovedească priceperea și puterea la trântă. Se organizau în perechi, după prietenii, și încercau să-și scoată adversarii din lupta colectivă care se încingea tot mai mult. Noi, copiii, ne băgam în față și mai luam din când în când câte o scatoalcă. Tații priveau cu interes să vadă cum se descurcă feciorii lor. „Tensiunile” erau aplanate imediat de cei mai în vârstă, când acestea depășeau limitele.
Întreg satul participa la horele care se organizau la diverse sărbători, dar acestea și cele de la Sf. Paști erau marele prilej de prezentare a hainelor noi. Iar femeile Chițocului erau în pas cu moda, Vasluiul fiind foarte aproape.
Horele se făceau pe categorii de vârstă, noi copiii mai pe la margine. Pe măsură ce creșteam intram în hora tinerilor, apoi a însurățeilor sau a adulților. La lăsatul întunericului, nimeni nu se îndura să plece, mai ales când era lună plină care lumina ca-n basme satul. Încet-încet, lumea pleca să petreacă pe la casele lor urmând ca a doua zi după amiază să se strângă din nou la hora satului. Abia a treia zi, se încheia sărbătorirea noul an și începeau pregătirile pentru Botezul Domnului și Sf. Ion, ultimele mari sărbători ale iernii. Pe la sfârșitul lui ianuarie, de Sf. Vasile, Grigore și Ioan, cei cu numele de Vasile mai erau odată urați.
Noi, cei mici, reîncepeam școala primară cu domnul învățător Marcu sau dl Teodoru, care se străduiau să ne pregătească cât mai bine pentru anii ce aveau să vină. Așa au început să apară primele generații de copii, care au depășit granițele satului, urmând diverse școli, mulți răspândiți, azi, prin țară și chiar prin lume.
Mă bucur că aceste obiceiuri au reînviat la Chițoc, datorită bravului consilier local, Aurel Mocanu, mare animator al horelor din tinerețea sa și-a mea. Ajutat îndeaproape de inimoasa Vica Buta (Lazăr) și susținuți de Primăria Comunei Lipovăț. Mulțumiri !
În multe sate obiceiurile se păstrează sau renasc, sub diverse forme, datorită acestor fermenți (preoți, cadre didactice, primari, consilieri locali, bătrâni ai satului), care se implică pentru păstrarea tradițiilor strămoșești.
P.S. Imagini primite de la dl primar Maricel Rusu. Mulțumiri !
La Mulți Ani, dragilor mei chițoceni și tuturor românilor !
Un nou an cât mai bun !
Sergiu Găbureac