Onoare până la capăt (II)
Nu ascundem că ideea abordării acestor chestiuni legate de onoare ne este provocată de un îndemn mobilizator ca un ordin de luptă lansat de omul de onoare Crin Antonescu, adresat subordonaților săi:” Să le arătăm pesediștilor că noi, liberalii, avem onoare”! Un îndemn foarte frumos.
Dar există onoare? Există onoare în politică? Dacă ne-am lua după Silviu Brucan și compania contemporană și posterioară lui, niciodată. Pentru că, după acești făcători de opinie, politica nu are nici o legătură cu morala. Chiar așa să fie?
În definitiv, la ce se referă acest termen – onoare – pe care cu toții îl folosim oricând, fără să ne mai gândim prea mult la semnificația sa? Aristotel și Socrate-le din Dialogurile lui Platon foloseau termenul VIRTUTE. Adică, onestitate, sinceritate, generozitate, echilibru, fidelitate, modestie, echilibru, consecvență, altfel spus coerență, dar nu consecvența egalizată cu ideea fixă, aderența la un set de valori.
Apoi, cavalerismul Evului Mediu a impus termenul ONOARE. Cu referire la fidelitate, deci la credință, la dăruire, la curaj, la demnitate, la sacrificiul pentru aceste valori, deci la eroism, la abnegație. Nobilimea a preluat această valoare morală, iar burghezia, mai târziu, a adaptat-o. A numit-o, treptat, patriotism, națiune, etica afacerilor și, acum, pe lângă toate cele enumerate, comunitate.
Onoarea, azi, a devenit sinonimă cu corect din punct de vedere politic, preluând onestitatea, înglobând toleranța, adică admiterea existenței multiplicității, adică neimpunerea unei omogenități de orice fel (etnică, de rasă, religioasă, de sex, socială) drept regulă. În acest context, au apărut, sub faldurile onoarei, dreptul de a critica, dreptul de a nu fi de acord, dreptul de a respinge, așadar, dreptul de a te opune, adică de a fi în opoziție – toate, sub cupola libertății de conștiință. Dar tot sub faldurile onoarei, a apărut și obligația de a respinge și de a critica cu bună credință. Simplu spus, a apărut standardul de valoare numit critică/opoziție constructivă.
Ce înseamnă opoziție constructivă? Cea mai clară și cea mai corectă definire a ce înseamnă opoziție constructivă, o avem de la Lionel Jospin.
Candidat al Partidului Socialist Francez pentru prezidențiale în anul 2002, a fost învins de Jacques Chirac. În declarația sa, imediat după afișarea rezultatelor, după ce l-a felicitat pe învingător, a spus.
” VOM FACE OPOZIȚIE CONSTRUCTIVĂ. ADICĂ, NU VOM CRITICA PUTEREA PENTRU MĂSURILE PE CARE ȘI NOI LE-AM FI ADOPTAT, DACĂ AM FI CÂȘTIGAT ALEGERILE”.
Cât este de simplu, de clar și de corect!
Ce fel de opoziție s-a făcut și se face în România? Răspunsul este simplu și clar. Distructivă. Adică, orice partid care a fost în opoziție în România, a distrus, iar când a ajuns la putere, a continuat distrugerea.
Ce a construit PNȚCD din opoziție și ce a construit când a ajuns la guvernare? Dar PD devenit PDL? Dar PNL?
Întrucât PNȚCD a fost atât de distructiv încât a sfârșit prin a se autodistruge, istoria sa a fost mai scurtă. În schimb, PD (L) și PNL sunt eterne.
Să începem cu PD (L). Ce a construit el? A distrus din interior prima alianță în care s-a aflat (CDR). A distrus timp de 4 ani Bucureștiul, pentru că nu putea dialoga. Drept pentru care, printre altele, ori pe jos, ori cu mașina, ori pe trotuar, ori pe carosabil, cetățenii acestui oraș au făcut exerciții de echilibristică și de supraviețuire timp de 4 ani, printre cratere. Unii au supraviețuit. Dar au fost și victime colaterale. Apoi, PDL nu a putut conviețui cu partidul de pe primul loc drept pentru care, pentru că, oricum avea deja oarece antrenament, a constituit un fel de alianță artificială pe care, curând, a denunțat-o cu surle și trâmbițe drept imorală. Apoi a continuat, ajungând la punctul culminant: executarea întocmai și la timp de către un domn, Emil Boc, a unei așa-zise reforme a statului ordonate. Acum face opoziție. Constructivă, cumva? Nu, pentru că rezultă clar, vocația construirii îi este străină.
Dar PNL? PNL are altă retorică. Libertatea, rafinamentul, eleganța, franțuzismele, libera iniţiativă, meritocrația și, mai ales, onoarea. Onoarea de a fi liber. Adică, în viziunea lor, de a face orice șmecherie pe care ei o numesc delicat afacere, pe cât posibil, cu banii fraierilor. Căci cu banii onorabililor este mai riscant. Ni-i putem face dușmani. Ce risc însă ar putea să apară din partea nătărăilor și a fraierilor? Nici unul.
Dovadă că, în numele onoarei (?), PNL a ales să denunțe contractul prin care milioane și milioane de cetățeni l-au mandatat să construiască. A ales” să construiască” din opoziție. Adică, din ce înțeleg partidele noastre prin opoziție constructivă, din poziția chibițului, adică a lui Mitică al lui Caragiale. Cum ar vedea admiratorii lui Crin Antonescu o eventuală echivalență între acesta și Mitică al lui Caragiale? Cu respingeri vehement – liricoid- rafinate, desigur.
Așadar, care să fie relația actorului politic român din 1990 încoace cu onoarea?
Întrebarea fiind retorică, răspunsul vine de la sine. Nici una.
Actorul politic român consideră, din 1992 încoace, că este liber de orice obligații odată ce a fost votat, deci se bucură de libertatea de circulație (= traseism politic). Traseism, a cărui interzicere în proiectul actual de revizuire a Constituției, este considerat neconstituțional. Așadar, ar rezulta că este ușor neconstituțional să ai onoare, adică onestitatea respectării cuvântului dat (= a promisiunii). Se pare că, cu cât cred mai multe milioane de oameni în promisiune, cu atât este ea mai puțin încărcată de obligații, de semnificații, de comandament moral. Un frumos paradox.
Actorul politic român consideră din 1992 încoace că, dacă este în opoziție, datoria sa este să spună NU otova. Ceea ce și face, într-o admirabilă simplitate a gândirii. Simplitate întreținută cu nevinovată înțelegere de mai toată populația jurnalistică din România, care spune același lucru. Este normal ca opoziția să spună oricând și mereu NU.
Nu în ultimul rând. Actorul politic român consideră din 1992 încoace că, orice s-ar întâmpla, nu trebuie să-și dea demisia. Așadar, dacă demisia nu există, nici semnificația continuării formulei – DE ONOARE – nu există. A-ți da demisia înseamnă că îți recunoști eroarea, vinovăția etc. Inadmisibil! Actorul politic român, din 1992 încoace, se consideră întruchiparea perfecțiunii și atotcunoașterii (= reziduu mâlos ceaușist). Altfel spus, în lumina învățăturilor brucaniene, a se scuti cu fleacuri precum onestitate, onoare, sinceritate, consecvență în politică. Ele nu pot exista în politică, așadar să încetăm să mai cerem luna de pe cer. Ea, politica, este ca un fel de bordel. Numai că până și la bordel funcționează un oarece set de reguli…
Așadar, ce ne spun de la începuturi un Mircea Dinescu și un Silviu Brucan, urmați de cohorte de voci aprobatoare, este să ne obișnuim odată pentru totdeauna cu ideea că” o soțietate fără prințipuri, care va să zică nu le are” și deci să ne vedem de ale noastre și să nu mai umblăm după cai verzi deontologici pe pereți. America și Europa știu prea bine în ce confuzii conceptuale și comportamentale ne zbatem, cu un mic ajutor de la aceia pe care îi punem sus ca să ne fie modele demne de urmat, drept pentru care a profitat și profită ori de câte ori are nevoie.
NOTĂ. Unii ar putea crede că vehemența noastră, de la ironie până la sarcasm de câteva texte încoace față de d-sa domnul Crin Antonescu este rezultatul cine știe cărei strategii propagandistice. Nici pe departe. Doar ne exprimăm. Însă trebuie să explicăm că, în ce ne privește, tolerăm foarte multe lucruri, cu excepția câtorva (puține). Printre ele, nu tolerăm să fim mințiți. Dacă se întâmplă să constatăm pe loc că suntem mințiți, reacția noastră este flegmatic-rațională. Când însă suntem obligați să constatăm după un oarecare timp că am fost mințiți, că am crezut într-o minciună, reacția noastră este, după cum se vede, vehementă. Vehemența se îndreaptă în egală măsură împotriva mincinosului, dar și a noastră, pentru că nu am fost capabili să depistăm minciuna pe loc. Și vehemența noastră va rămâne constantă, dacă vom constata că rezultatele mințirii a peste 4 milioane de cetățeni pe care o denunțăm în aceste zile se traduc în obstacole pe care am fi putut să nu le avem și într-o continuare a degradării climatului economic, social și politic. În orice caz, după umila noastră părere, omul de onoare Crin Antonescu, dacă este om de onoare, trebuie să desăvârșească opera. Să demisioneze și din Parlament și din partid și astfel, eliberat de orice obligații contractuale cu electoratul, care după cum s-a văzut îl încurcă, să bea o bere cu Mircea Dinescu și să dezbată politichie precum, odinioară, Lache și Mache ai lui Caragiale. În acel moment, domnia-sa va avea toată admirația noastră.
C.F. POPESCU