Opinie critică privind falimentul societăților de asigurare și a instituțiilor de credit în noile propuneri privind Codul Insolvenței
De la adoptarea primei reglementări, respectiv Legea nr. 64/1995, cadrul normativ în domeniul insolvenței a cunoscut multe modificări și completări, adoptându-se și reglementări speciale în materia insolvenței societăților de asigurare/reasigurare precum și a instituțiilor de credit și ne referim la Legea nr.503/2004 si O.G. nr.10/2004.
Ca și practicieni, salutăm inițiativa legislativa de a include într-un singur corpus normativ toate prevederile legislative, referitoare la insolvență, atât cele cu caracter general cât și cele speciale referitoare la instituțiile de credit și respectiv asigurari.
Dată fiind importanța domeniului de reglementare, adoptarea codului insolvenței prin OUG a fost o greșeală sancționată de CC, care prin Decizia nr. 447 din 29.10.2013 a stabilit neconstituționalitatea acesteia. Curtea motiveaza ca Guvernul nu justifica urgența legiferării pe aceasta cale, deoarece legiuitorul primar a legiferat, în acest domeniu existând reglementări, chiar dacă acestea nu au fost codificate într-un singur act normativ.
Având în vedere faptul că proiectul de lege privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență are în esență acelați conținut ca și în O.G. nr. 91/2013, am simțit nevoia să evidențiem câteva aspecte care vizează tot neconstituționalitatea unor prevederi din acest proiect de act normative, cu referire la procedura insolvenței societăților de asigurare și a instituțiilor de credit.
De observat, că cele doua entități sunt reglementate și supravegheate de ASF, respectiv BNR. Acestor autorități li s-au dat niște competențe, care în opinia noastră îngrădesc accesul la justiție pentru principala categorie de creditori, astfel:
Pentru societățile de asigurare, cererea creditorilor, alții decât creditorii de asigurări, pot face o cerere de deschidere a procedurii care se va depune la ASF și nu la Tribunal. Aceasta, va înainta cererea Tribunalului însoțită de o întampinare în care trebuie să arate dacă societatea debitoare face sau nu obiectul unei proceduri de redresare financiară. În actul normativ nu este prevazut un termen în care ASF inaintează cererea la Tribunal și nici care este sancțiunea dacă nu înaintează cererea creditorului către Tribunal.
De asemenea, în situația creditorilor de asigurări nu este prevazută posibilitatea să se adreseze cu o cerere Tribunalului, ci se face doar precizarea ca aceștia vor fi plătiți din disponibilitățile Fondului de Garantare. Considerăm că se impune modificarea actului normativ, în sensul că orice creditor, indiferent de natura și rangul creanței să se poată adresa direct instanței de judecată, care va solicita ASF-ului date cu privire la societatea debitoare, dacă aceasta se află sau nu într-o supraveghere specială și pe ce termen, iar dacă da, procedura deschiderii insolvenței se va suspenda pana la încetarea supravegherii speciale.
Actul normativ în forma actuală îngradește accesul liber la justitie a creditorilor și creaza un regim discriminatoriu între creditorii de asigurări, care sunt și cei mai mulți și cealaltă categorie de creditori.
Nu putem lasa gestiunea acestui domeniu tot autorității care a avut în supraveghere debitorul și care până la urmă poartă responsabilitatea situației în care acesta se află.
Când ne referim la competențele acordate de lege ASF-ului, ne referim și la acela de a aviza și agrea lichidatorul și practicienii în insolvență, care se vor ocupa de debitor, fară a se stabili criteriile, ci pur și simplu, distorsionând astfel mediul competițional și diminuând autoritatea adunării creditorilor.
Considerăm că ASF este cel puțin în parte responsabilă pentru modul în care o societate de asigurare ajunge în insolvență, motiv pentru care atribuțiile acestei autorități ar trebui să nu se extindă în procedura de insolvență.
Aceeași situație se întâmplă și cu instituțiile de credit, ai căror creditori nu se pot adresa direct instanței, ci BNR ca autoritate de control care eliberează un aviz prealabil în legatură cu declanșarea procedurii insolvenței și trimite cererea creditorilor în instanță.
În situația în care creditorul și debitorul sun supravegheați de aceeași autoritate, este foarte dificil pentru creditor să aiba satisfacție într-un astfel de demers, putând fi obligat la compromisuri.
Prin urmare trebuie prevăzut ca toți creditorii să aibă acces liber la justiție pentru a-și recupera debitele, iar rolul autorităților de supraveghere, fie că este vorba de ASF sau BNR, ar trebui eliminat din aceasta procedură, de a cărei naștere sunt responsabile, ca autorități de supraveghere si control.