Orfeu – citharedul, șamanul, artistul (Exclusivitate)

Și totuși nu știm ce s-ar fi întâmplat dacă el n-ar fi întors capul” (Octavian Paler, Mitologii subiective)

Franco Fagioli în Orfeo, Che faró senza Euridice, de C.W. Gluck Bejun Mehta, Orfeo ed Euridice, de C.W. Gluck

         Orfeu nu și-a pierdut niciodată aura mitului. Aventura sa, între muze și bacante, hybris-ul său profund uman, durerea pierderii realului, foamea de certitudini și insuficiența acestora, aparțin dramelor existențiale transfigurate în literatură (sau muzică).

          Exista un poet ce cânta ca un zeu…

          Orfeu, cel care cu ajutorul cuvântului putea rupe veșnicii, naște ființe, întâmplări și obiecte, din iubire, sau distruge lumea, surprinde în sunetul lirei sale Cântecul, cântarea existenței. Melodia lui lină, purificată de apele Traciei și lunecată de vânt peste țărmuri până atunci necunoscute, cuprinde totul, se aude pretutindeni și nu iubește decât lumina. Toate având un suflet al lor, lumea își capătă un suflet al ei. Armonia leagă lumile:

          „Nel puro ardor della piu bella stella

          Aurea facella di bel fuoco accendi”…

          Nimic nu este mai pur decât această viziune renascentistă a armoniilor cu care florentinul Jacopo Peri îmbrăca legenda lui Orfeu. Este acel recitativ arioso, pe versurile lui Rinuccini, considerată azi prima operă.

          Se ascultă, odihnind și deopotrivă tulburând – prima operă – venind ca  ofrandă târzie pe mormântul din insula Lesbos.

       Strabon aducea mărturia muzicii de origine tracă, renascentiștii îi cântau lui Orfeu chipul rafaelit, de o frumusețe aproape feminină. Orfeu este intermediarul între oameni și zei, între cele cunoscute și necunoscute. Principiile cultului său ezoteric se transmiteau inițiaților, sub formă de poeme muzicale, piese și dansuri, toate centrate pe credința nemuririi sufletului.

          Armoniile dezvoltau echilibrul interior, iar echilibru, în antichitatea greacă, însemna înțelepciune, să ai un grad înalt de perfecțiune sufletească.

          Mai întâi, Orfeu a  cântat inspirat de Muze, după care, trăind experiența limitei, a morții, a ajuns la adevărata dramă a spiritului, a creației. Frustrat de obiectul concret al pasiunii sale, Euridice, Orfeu pierde realul.

       Obiectul poeziei sale de dragoste devine un obiect ideal: realitatea fiind pierdută, Orfeu nu mai poate cânta decât în amintirea ei. Această transcendere, devenire magică a poeziei, asigură pătrunderea în eternitate, în timp ce reîncarnarea femeii (mitice, Euridice) fusese un eșec.

          Orfeu este cântărețul iubit de zei și înzestrat, prin vocea sa, cu puterea de a restitui realului sensul pierdut, talent ce nu putea rămâne fără urmări. Neresemnat de a doua pierdere a Euridicei încearcă imposibilul, comite deci hybris.

          Aparentul eșec al lui Orfeu de a-și recupera iubita din tărâmul morților (eșecul șamanului, al vindecătorului, manifestat prin neputința de a readuce sufletul în trup) este, în fond, biruința asupra hybris-ului latent, a lipsei de măsură, caracteristic fiecărui act de creație autentic.

          Orice încercare de a verifica, întoarcerea privirii spre umbra din ce în ce mai reală a Euridicei, dovedește că prezența acesteia este numai ideală! Orfeu va reveni mereu din Infern doar cu umbra Euridicei, umbra conturând spațiul himeric, ocultat al poeziei.

          În timp ce Pygmalion își integrează opera realității, în virtutea unui mimesis irezistibil (statuia devine femeie), Orfeu, la polul opus, se separă de real, nu pentru a-l respinge, ci, tocmai, pentru a-l sublinia în poezie, în durată.

          Tracii credeau într-un katharsis al melosului. Vinovații de crime se purificau cu ajutorul muzicii, care joacă un rol primordial în mitul orfic. Preoții orfismului predicau credința în nemurirea și transmigrația sufletului. De aici, disprețul pentru viața terestră, respingerea jertfelor, a vărsării de sânge, vegetarianismul. Aceste concepții păreau stranii vechilor greci, care subliniau originea tracică a întemeietorului Misterelor orfice.

          Magia cântecului îi permite lui Orfeu să triumfe temporar asupra implacabililor zei subpământeni.

          Mircea Eliade, în De la Zalmoxis la Genghis-Han (Ed. Humanitas, 1995, p.44), arată că Orfeu făcea parte din personajele renumite prin prestigiul lor taumaturgic. Experiențele extatice de tip șamanic ale lui Orfeu au conturat mitul său: coborârea în Infern pentru readucerea sufletului Euridicei; stăpânirea animalelor prin muzică și magie. Capul său cântă și după ce a fost ucis de bacante și aruncat în Hebros, apoi îndeplinește funcția de oracol.

          În călătoriile sale extatice, șamanul trece prin probe memorabile – sunt descrise în mituri și legende,  „greutățile” întâmpinate de un semizeu sau de un erou, „pentru a pătrunde într-un domeniu interzis, care simbolizează întotdeauna un teritoriu transcendent – Cerul sau Infernul.” (Mircea Eliade, Tratat de istorie a religiilor, Ed. Humanitas, 1992 ,p.331)

          Orfeu este prezentat ca întemeietorul inițierilor prin excelență – după Euripide, el „a arătat făcliile misterelor de nerostit” (Rhesos, 943). Proclamarea ca „strămoș  al lui Homer” se face pentru a evidenția importanța mesajului său religios, deosebit radical de religia olimpiană.

           Raporturile sale cu Dionysos și Apollon (singurii zei greci al căror cult implica inițieri și „extaz”) confirmă reputația sa de „întemeietor de mistere”. Aceste raporturi, datorită atributelor divine opuse ale celor doi mari zei, au dat naștere controverselor, încă din antichitate pe de o parte, dezlănțuitul, extaticul, misteriosul, zgomotosul Dionysos, pe de altă parte, solarul, armoniosul, profeticul și vindecătorul Apollo.

          Orfeu, după o legendă, era chiar fiul zeului Apollo și acorda cea mai mare importanță purificării, katharsisului, tehnică specific apolloniană. Cântările sale îl adorau pe Apollo, care îi salvase viața, în copilărie. Zorile îl aflau pe cântărețul trac în munți, unde întâmpina ivirea discului solar. Uciderea sa de zgomotoasele bacante, pare a fi însă un ritual dionysiac: dezarmat în fața isteriei dionysiace, este anihilat de răcnete sălbatice, de furie.

          Apropierea între cei doi zei antagonici ar putea demonstra dualitatea existenței, transmisă de cele mai vechi mituri. Nu e vorba doar de cele două aspirații, către întuneric și lumină, nici doar de ceea ce însemna „Noaptea orfică”, aceea care a unit cerul cu pământul, sau de instaurarea domniei lui Zeus, ci, mai ales, de tendințele titanică și divină, specifice omului…

          Pe de altă parte, ar putea fi o încercare a spiritului grecesc de a găsi, prin intermediul celor doi zei, soluția la criza provocată de decăderea valorilor religioase homerice.

          Dacă purificările dețineau, în orfism, un loc primordial, fiind unica posibilitate de a ajunge la „Insulele fericiților”, poezia devine instrumentul necesar care apropie omul de cer, îl eliberează de greutatea trecerilor succesive prin atâtea cercuri existențiale.

          Pe fundalul vechilor credințe orfice se va introduce legea armoniei universale a pitagoreicilor.

          Ritualul exercițiilor fizice însoțite de sunet și mișcare, aspirând la o fericire asemănătoare zeilor, au fost o mângâiere pentru omul ce viețuia în nesiguranță și primejdie.

          Legenda lui Orfeu exprimă fireasca aversiune a oamenilor față de moarte, prelungirea vieții, dincolo de hotarele acesteia. Mitul face parte din categoria miturilor existențiale, aspiră la depășirea condiției umane, supusă destinului și morții.

          Puterea logosului este imensă, magică…

          „Suntem îndreptățiți să spunem că miturile căutării și ale încercărilor inițiatice revelează, sub o formă plastică și dramatică, însuși actul prin care spiritul depășește un cosmos condiționat, polar și fragmentar, pentru a regăsi unitatea fundamentală dinainte de Creație”. (Mircea Eliade, Tratat de istorie a religiilor, idem.)

Viitorilor studenți ai orașelor zidite din cuvinte: HAI  LA  HYPERION !  Hyperion, Litere și Limbi Străine

Hyperion Litere și Limbi Străine

 

 

                      Ionela Popescu

profesor de italiană

                        

Comments

comments

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.