Partidul automobiliştilor şi pana FESAL

Aproape că nu este zi în care să nu se vânture o ştire sau un zvon despre FMI sau Banca Mondială, însoţite, de obicei, de comentarii catastrofice. Nu primim împrumutul FESAL, se mai amână, se mai reduce, ne taie stand-by-ul. Terminologia foarte riguroasă este rar tradusă pe înţelesul cititorului; însă este bine înţeleasă.

Fără creditarea celor două organisme financiare mondiale, economia românească e pândită permanent de o criză fără ieşire. Tot ce se iveşte pe plan intern ca şansă a redresării se iroseşte fără explicaţie, se spulberă când nu te aştepţi, se alege praful. Am avut un an agricol favorabil, când altora le-a mers cât se poate de rău.

Trebuia colectat tot surplusul de recoltă şi exportat. Dar până să semnaleze presa acest lucru (de fapt, ziarul Adevărul) şi să se ajungă apoi, prin deturnarea sensului demersului nostru, la cunoscutul scandal politic al grâului, guvernul a susţinut că prin cumpărarea recoltei se ajunge la… inflaţie.

A trebuit să vină guvernatorul băncii şi să explice că, dimpotrivă, procesul e deflaţionist. Că în felul acesta se îmbunătăţesc balanţa comercială şi rezerva valutară exact în sensul indicaţiilor date de FMI şi BIRD.

Redresarea inflaţiei să se facă de la 300% (în ‘93) la 70% în ‘94 (obiectiv îndeplinit cu succes: 62%) şi la 30% în 1995, creşterea rezervei valutare la 1 miliard de dolari, menţinerea deficitului bugetar sub 2,5 din Produsul Intern Brut – indicator unde stăm cel mai rău.

Ca o paranteză, trebuie spus că guvernanţii care au făcut prima declaraţie referitoare la grâul inflaţionist nu sunt nişte diletanţi, dar, la data respectivă, nu se primise verde de la Uniunea Europeană să exportăm grâu.

Pe urmă, deoarece ţările membre şi-au redus contingentările de export, din cauza recoltei slabe, am primit chiar sarcină în acest sens şi, brusc, grâul românesc a devenit deflaţionist. Ceea ce este adevărat. Răul este că nu-l putem exporta din motive, chipurile, tehnice, nici pe cel achiziţionat, dar asta este o altă problemă.

Acum nu vrem să ne ocupăm decât de această dependenţă la care am ajuns faţă de FMI/BIRD. Oricine ştie că aceste instituţii îşi au propria politică pragmatică, cinică chiar, în raport cu toţi clienţii. De cealaltă parte, negociatorii noştri, plătiţi de contribuabilul român, ar fi trebuit să apere de fiecare dată interesul nostru.

Dar n-au făcut-o întotdeauna. Din interes (propriu), poate, sau din incompetenţă. Exemplul clasic şi cel mai relevant, cu consecinţele cele mai grele este cel al includerii în cadrul clauzelor de negociere a împrumutului de ajustare structurală de la BIRD (aşa-numitul împrumut SAL) pe 1992 a unei prevederi cu totul şi cu totul defavorabile.

Periculoasă pentru evoluţia întregii economii, ce s-a dovedit ulterior de-a dreptul perfidă, un cui al lui Pepelea, pe baza căruia s-a şi întârziat de fiecare dată acordarea împrumuturilor către România de la cele două instituţii financiar-bancare mondiale. Inclusiv anul acesta, când, morţi-copţi, avem nevoie de cei circa 500 de milioane de dolari, ca ţara să poată trece iarna, iar puterea să poată intra cu fruntea descreţită în anul electoral 1996.

E timpul să spunem despre ce este vorba. Despre strania clauză, multă vreme confidenţială, privind obligativitatea României de a-şi alinia preţul producţiei petroliere interne şi al carburanţilor la nivelul preţurilor mondiale, în funcţie de paritatea leu-dolar.

Celebra clauză Stolojan, numită aşa după faptul că, pe atunci, actualul consilier al Băncii Mondiale era ministru de finanţe şi apoi primul ministru al României. Gravitatea ei nu este greu de probat.

Scumpirea acestor produse determină în lanţ scumpirea tuturor celorlalte bunuri şi servicii. Petrolul şi carburanţii sunt sângele unei economii şi fundamentul pe care se construiesc toate celelalte structuri de preţ. Primul care a sesizat public neloialitatea, să spunem aşa, a acestei clauze a fost dl. Mircea Coşea.

Dar, după aceea, insistenţele noastre de a obţine informaţii detaliate de la reprezentanţi autorizaţi s-au izbit de o perplexitate şi o spaimă pe care probabil că cei în cauză n-au mai încercat-o de pe vremea când venea vreun provocator să-i întrebe dacă politica economică a tovarăşului este justă. Cert este că în toate negocierile ce au urmat cu FMI şi BIRD s-a încercat să se demonstreze că această clauză afectează direct economia românească.

S-au obţinut unele concesii. Bunăoară, aceea ce scumpirile la aceste produse să nu se facă în situaţii dificile, respectiv iarna, motiv pentru care putem spera liniştiţi că zvonul privind o nouă scumpire majoră a benzinei nu are bază până spre vara viitoare. Contraponderea clauzei o constituie piaţa ţărănească – aliniată prima la economia de piaţă – cu scăderile ei notabile din iulie-august, ce pot contrabalansa amendamentul SAL privind scumpirea carburanţilor.

Aşa că noul Partid al automobiliştilor înfiinţat zilele trecute, pe structura AC, cu scopul declarat de a lupta împotriva scumpirii benzinei, deocamdată, nu prea are obiectul muncii. Cam anecdoticul partid are însă meritul să releve că pana economiei româneşti este pana de benzină, care în limbajul automobilistic este mai cunoscută ca pana prostului.

Adevărul este că în afara altor explicaţii, prostia şi-a spus cuvântul la acceptarea unui asemenea amendament. Justificarea celor care au impus-o este aceea că ei au grijă de generaţiile viitoare, pe care consumismul celei actuale şi lipsa de discernământ a guvernanţilor de tranziţie (aici au cam brodit-o) o să le lase fără strop de petrol neaoş.

După aceea, au descoperit că avem şi pentru generaţiile viitoare mult petrol pus deoparte de mama natură – adică inaccesibil tehnicii actuale –, dar treaba era făcută.

Adevărul este că în lumea financiară concurenţa este acerbă, iar atuurile producţiei româneşti de petrol deloc neglijabile: forţă de muncă ieftină, o industrie de extracţie şi prelucrare de excepţie – între timp pusă pe butuci –, industrie prelucrătoare adaptată, piaţă de export asigurată – petrolul românesc având calităţi deosebite pentru industria chimică.

În plus, s-a introdus fără eforturi şi, să concedem, şi fără intenţie un sistem economic cu autofrânare a dezvoltării şi un mecanism financiar cu autoexplozie a preţurilor, cu un starter al inflaţiei ce poate fi oricând acţionat.

De obicei prin aluzia la pana FESAL, recte a tăierii sau amânării împrumuturilor BIRD în pragul iernii. Sau, şi mai rău, în pragul alegerilor.

(14 octombrie 1995)

 

Comments

comments

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.