Picătura de muzică
Campioana premiantă
Este greu de crezut că o mare campioană a dansului sportiv, care mai tot timpul este în cantonamente şi participă la concursuri internaţionale, este şi o elevă cu rezultate strălucite la învăţătură. Frumoasa Eszter Pop a avut în şcoala generală media 9,97 (cine nu i-o fi dat 10?), în clasa a IX-a media 9,92 şi în primul semestru din clasa a X-a 9,95, fiind de fiecare dată prima din clasă! Anul 2012 i-a adus câştigarea titlului de campioană a României, titlul la „Cupa României”, 8 medalii de aur dobândite la concursuri internaţionale din ţară şi de peste hotare (Germania, Austria, Franţa, Malta), despre care vom vorbi mai jos.
De câţiva ani, Eszter Pop şi-a găsit partenerul ideal în Vlad Pîslariu, originar din Dej, care s-a mutat special la Gheorgheni, în judeţul Harghita, pentru a fi alături de colega sa. Mare parte din titlurile ce alcătuiesc palmaresul lui Eszter sunt cucerite în această formulă: 55 de locuri I, 27 de locuri II, 11 locuri III, la care se adaugă şase titluri de campioană naţională (trei la Standard, alte trei la „10 dansuri”) şi de 4 ori locul I în „Cupa României”! Absolut impresionant, fiind vorba de o dansatoare tânără. Anul 2012 a fost unul cu adevărat excepţional, cu participarea la cantonamente internaţionale în Malta, la Madrid, Berlin, Udine, Megeve (Franţa). Rezultatul pregătirii cu antrenori străini celebri s-a materializat în performanţe de excepţie: locul I la Campionatele naţionale de la Sibiu şi câştigarea „Cupei României” la Bucureşti. În ţară, Eszter Pop, alături de Vlad Pâslariu, a câştigat medalia de aur la Romanian Open Championship (Bucureşti), Magnum Open Championship (Timişoara), Varadinum Dance Festival (Oradea), Napoca Dance Festival (Cluj-Napoca) şi una de argint la Dance Master (Bucureşti). Peste hotare s-a întors cu medalii de aur din Malta şi Franţa (Megeve) şi s-a calificat în semifinale la marele concurs de la Stuttgart, Germania. De asemenea, s-a calificat în două semifinale la Campionatul european de la Chişinău şi la Campionatul mondial de la Schladming, în Austria, şi a ocupat locul II cu echipa României, la „World Team Cup”.
Cine a urmărit-o pe parchet pe frumoasa blondă din Gheorgheni i-a admirat eleganţa, distincţia, plutirea parcă ireală în ring… Un rol decisiv l-au jucat părinţii: conştienţi de înzestrările sale speciale, i-au construit o sală de antrenament la Gheorgheni! În mod hotărât, Eszter Pop clacă pe urmele marii campioane a dansului sportiv românesc, Mirona Gliga Toncean, marile performanţe urmând abia acum să-i aducă noi trofee într-o vitrină deja plină cu cupe şi medalii de aur!
************************
Frumoşii ani…
O postare recentă a lui Radu Nicolescu mă face să scriu acest articol, ca o continuare firească la acela dedicat „disidentului” interpret la muzicuţă Cornel Ionescu. Înainte ca acesta să îmi facă onoarea de a mă ataca în revista „Flacăra” a Frontului Unităţii Socialiste, condusă de Adrian Păunescu (ale cărui putere şi influenţă din acea perioadă nu mai trebuie subliniate), făcându-mă duşman al poporului şi al orânduiri socialiste, cu urmările de rigoare (interdicţie totală în mass-media şi spectacole, anchetare timp de doi ani la Securitate şi Partid), eu mă străduiam, într-adevăr, să promovez muzica „decadentă”. Am fost implicat în organizarea celebrelor festivaluri ale „Club A”, am făcut parte din jurii, am adus pe scena festivalului, prin relaţii personale, două valoroase formaţii rock din Cehoslovacia (M Efekt) şi Ungaria (Piramis). De asemenea, mă pot mândri că am organizat, împreună cu fratele meu, Florin-Silviu, primul festival folk din România, într-o perioadă în care în presă erai obligat să grafiezi folc, roc, jaz (în Cenaclul „Flacăra” de mai târziu, folk-ul era denumit „muzică tînără”!). Însăşi denumirea a fost una curajoasă pentru acele vremuri, „Festivalul naţional de muzică folk”; a fost prima şi… ultima ediţie, opreliştile fiind insurmontabile. La acea primă ediţie, ne-am „alipit” cu abilitate, ca să primim aprobarea, la… semicentarul PCR, în „cinstea” căruia avea loc manifestarea! Am apelat, cum se cuvenea, şi la Consiliul UAS, care nu ne-a ajutat cu nimic, dar titulatura conta. Totul s-a petrecut la celebrul Pop-Club al Politehnicii (ţin minte că publicam în revista „Ing”, condusă de Dan Constantin, azi la „Jurnalul naţional”), de la „303”, unde erau nişte cămine, sala de sport şi câteva mari săli de curs. În cea mai mare, pe stânga cum intrai în curte, ţineam noi săptămînal şedinţele pop-clubului, cu afişe în toată regula şi program anunţat: exemplificări şi comentarea topurilor din revista americană „Billboard”, medalioane consacrate marilor nume ale muzicii pop anglo-americane (colegul Cornel Bunea, cu magnetofonul său Tesla, era alături de noi, fericit de fiecare dată când difuzam Creedence Clearwater Revival, formaţia sa preferată!). Vă daţi seama ce „acţiuni subversive” se petreceau acolo? Îi recunoşteam imediat pe tinerii securişti infiltraţi în sală, printre studenţi, dar nu puteam face nimic, ne făceam a nu şti nimic. Acolo am încercat, la început firav, să programăm şi recitaluri „live”, cum au fost cele ale formaţiei Rod din Giurgiu, conduse pe atunci tânărul compozitor şi cântăreţ Dumitru Lupu, la care au participat poetul Cezar Ivănescu şi actriţa Dora Chertes. Până când ne-am luat inima în dinţi şi am purces la organizarea ambiţiosului festival naţional folk, pe 22 şi 23 aprilie 1971 (când or fi fost oare celebrele „Teze din aprilie”?). N-am căutat hârtiile din acea vreme, sunt sigur pe undeva, aşa că transcriu numele participanţilor bazându-mă cu încredere pe însemnările lui Radu Nicolescu, amendate când e cazul de propriile amintiri. Astfel, e bine de ştiut că NU s-au acordat premii, n-a fost un concurs; public, într-adevăr, circa 400 de persoane (cu bilete, încasările mergând către UAS, după ce plăteam sonorizarea şi luminile; la festival de sonorizare s-a ocupat formaţia Lotus, iar de lumini Ica Dobreanu). Între participanţi a fost cam floarea muzicii folk de la noi – unii au rămas în istoria genului, alţii erau doar studenţi pasionaţi: Ion Pană (cu piese din repertoriul Bee Gees), Mihai Rădulescu, Eugen Butnaru (cu… papion!), Liviu Răuteanu, Andrei Giuroiu (melodii Bob Dylan), Bebe Paraschivescu, Sergiu „Jefu” Tavifta (pe poezii de Nicu Vladimir). Mulţi dintre participanţi erau studenţi la Arhitectură (şi Giuroiu), între ei Doru Stănculescu, fratele Mihaelei Mihai, alături de Sorin Minghiat (flaut). Viitoarea vedetă de mai târziu Mircea Vintilă (chitară, voce), suporter de-al meu la fotbal, „progresist” şi apoi „naţionalist”, a apărut în formulă de trio, cu Rudolf Klein (flaut) şi Laur Grosu (pian). Tot un trio a fost cel alcătuit din Mircea Popa (chitară, voce), Dan Oprina (chitară acustică), Călin Teodorescu (vioară), cu „folk underground”. Cunoscuţi au devenit ulterior şi Victor Brătulescu, Vica Frunză şi Gabi Căciulă (fratele lui Mircea Căciulă, colegul meu de la FEA, în perioada când făceam pe inginerul – unde director ne era tatăl Ozanei Barabancea!). Intenţionat i-am lăsat la urmă pe cei doi artişti de care am fost foarte legat, ajutându-i să facă înregistrări în Radio şi să editeze discuri la Electrecord, cu minunatele coperţi ale lui Anton Petraşincu. Mircea Florian, cu „podul său de piatră”, căuta diverse sunete în natură şi le-am căutat împreună în formidabila fonotecă de la „Teatral” a regizorului meu muzical din acea perioadă, regretatul Romeo Chelaru. Fidel originalităţii sale, în festival a prezentat cântece mixate cu muzică electronică de pe banda de magnetofon. La rândul ei, delicata, sensibila Marcela Saftiuc, pe atunci studentă la Franceză, la Cluj-Napoca (de altfel, actualmente locuieşte în Franţa), a interpretat piese lansate de Joan Baez, Bob Dylan, Peter, Paul & Mary. Mulţi dintre cei de mai sus nu mai cântă, alţii s-au stabilit în străinătate, dar tuturor sunt sigur că le vor face plăcere imaginile tinereţii lor…
***************************
Drăghici regăsit…
Acum câţiva ani, casa de discuri Electrecord a reunit pe un CD cele mai frumoase cântece ale lui Constantin Drăghici, ocazie şi pentru cei mai tineri de a cunoaşte interpretările sale sensibile şi compoziţiile inspirate. În anii `60, Drăghici a fost o vedetă uriaşă, dar a plecat din ţară în plină glorie. A locuit în SUA, în Germania, iar în 1990, la prima ediţie liberă a Festivalului de la Mamaia, Titus Munteanu l-a invitat să susţină un recital alături de soţia sa, Olimpia, şi ea cântăreaţă. Cei doi s-au stabilit ulterior la Bucureşti, dar din păcate mass-media n-a profitat de această şansă. În câte emisiuni de televiziune l-aţi văzut, de câte ori l-aţi ascultat la radio, câte interviuri cu el aţi văzut în presă? O uitare nedreaptă, care ar fi putut simplu să fie reparată de mai tinerii confraţi, dacă aceştia ar fi avut măcar curiozitatea să se uite pe Google… Din fericire, iată că se arată soarele: Constantin Drăghici căuta de multă vreme o voce şi o sensibilitate pe măsură, pentru a realiza o replică la neuitata sa compoziţie „A căzut o frunză-n calea ta…”. Aşa a început colaborarea cu valoroasa interpretă Ioana Sandu, căreia Drăghici i-a încredinţat melodia „La jumătatea vieţii”, pe versuri de Aurel Felea. Orchestrată de compozitorul Francisc Reiter, piesa „sună” impecabil, beneficiind şi de o filmare pe măsură (v-o recomand cu căldură, o găsiţi pe Youtube). Iată că după prezenţa remarcabilă de pe CD-ul lui Alexandru Jula, Ioana Sandu ne propune o altă colaborare cu un „monstru sacru” al muzicii uşoare româneşti. Despre Constantin Drăghici, interpreta declară: „Sunt realmente cutremurată de eleganţa şi sensibilitatea dânsului!”.
************************
Omagiul prietenilor
Minunat gestul lui Călin Geambaşu de a-şi omagia prietena chiar de ziua ei de naştere! Sala Teatrului de revistă „Constantin Tănase”, pusă la dispoziţie cu generozitate de Alexandru Arşinel, a fost arhiplină, între cei prezenţi numărându-se Cornel Constantiniu, Petre Geambaşu, Anca Ţurcaşiu, Irina Cordoneanu (Antena 2), George Stanca, precum şi foştii colegi ai Mălinei de la „Şcoala vedetelor”, în frunte cu profesorul lor, Titus Munteanu. Au venit Călin Goia, Ultra TT, Laurenţiu Niculescu, Marius Rădmăneştean, Nadine, Diana Munteanu-Niculescu, Dana Mladin, dar să nu uităm că şi Călin a fost component al celebrului colectiv. Spectacolul „Vocea Mălinei Olinescu, glas de înger” a fost unul absolut emoţionant, prefaţat de amintirile depănate de Titus Munteanu, Adrian Romcescu (autorul celor mai mari succese ale regretatei artiste, „Eu cred” şi „Mi-a fost dor de tine”) şi Andrei Nourescu. Emoţionant, dar nu trist, toţi cei prezenţi bucurându-se de glasul Mălinei, cântând cu ea, simţindu-i prezenţa spirituală şi onorându-i amintirea prin acest dar de suflet făcut pe 29 ianuarie…
Mălina Olinescu a fost o fiinţă plină de modestie, delicată, cu mult bun-simţ. A fost fan Michael Jackson, cânta de la 5 ani; a absolvit Liceul „Iulia Haşdeu”, din 1993 începând să cânte în cluburi. Se face cunoscută în 1995, când câştigă premiul I la festivalul „Aurelian Andreescu”, desfăşurat chiar pe scena teatrului „Tănase”; tot acolo joacă în musical-ul „Nota 0 la purtare”, de Octavian Sava, pe muzica lui Marius Ţeicu, aşa încât amintirea ei a fost acasă pe scena de la Savoy… Ascensiunea ei a început în 1996, prin cooptarea în „Şcoala vedetelor” şi obţinerea Premiului III la Mamaia. 1997 este un an excelent, cu Premiul I la „Cerbul de aur” şi acelaşi Premiu la secţiunea „Şlagăre” a festivalului de la Mamaia, cu piesa „Mi-e dor de tine”. În anul următor reprezintă România la finala Eurovision de la Birmingham, cu „Eu cred”, şi câştigă Premiul III la Mamaia, cu piesa colegului ei de la „Şcoala vedetelor”, Adrian Despot, „Pot să zbor” (ce titlu premonitoriu…). A mai colaborat cu Ştefan Elefteriu (un album de autor în 1997), Andrei Kerestely, a apărut pe compilaţiile „Cutiuţa muzicală” şi chiar a prezentat, în 2000, la TVR, împreună cu Petre Magdin, „Întâlnirea de la miezul nopţii”. O cotitură în cariera ei este marcată de intrarea, în 2007, în Călin Geambaşu Band.
Cum s-a născut acest spectacol ieşit din comun? Călin Geambaşu a descoperit nu mai puţin de 48 de înregistrări inedite, realizate într-o singură zi, ca un ghid pentru fetele din grupul de backing vocal, pentru a preciza momentul intervenţiilor lor. E vorba de piese pe care nu le cânta în mod obişnuit, cu atât mai surprinzătoare este acurateţea uluitoare a interpretărilor. Practic, prima parte a concertului a fost ca o repetiţie, ca şi cum Mălina s-ar fi întors dintr-un lung turneu, cântând din nou alături de colegii ei… Mălina a „cântat” cu Călin Geambaşu Band (ce orchestră excepţională!) 24 de melodii, după care mama sa Doina Spătaru a ţinut să se amintească una din piesele preferate ale Mălinei, „Te sigo amando” („Încă te iubesc”), din coloana sonoră a unei telenovele. Partea a doua a spectacolului a fost „concertul”, cu orchestra aşezată în sală şi urmărind pe ecran trei melodii imprimate în intervalul 2002-2005, cântate cu adevărat excepţional, un colaj de fotografii, după care au fost proiectate numeroase filmări din concerte, prilej de a ne convinge cât de puţin cunoscută şi apreciată a fost Mălina Olinescu în timpul vieţii. Publicul a părăsit sala cu lacrimi în ochi, pe acordurile melodiei „Mi-e dor de tine”, cu dorul neostoit în inimă, nostalgie şi amintirea unei artiste care ar fi trebuit să fie şi azi alături de noi…
**************************
Revanşa campionilor
Nu întâmplător acordăm spaţiu preferenţial realizărilor marilor artişti din „Generaţia de aur”: ne bucură succesele lor, perseverenţa lor în a demonstra că mai au atâtea de oferit publicului care îi iubeşte. Marina Voica, de pildă, a elaborat în vremea din urmă câteva compoziţii noi, a fost invitată la posturile TV importante, a susţinut concerte la Braşov şi Urziceni, dar mai ales a lansat un nou album, sub egida casei de producţie Electrecord. Dar despre aceste „Cîntece noi… cîntece vechi…” vom reveni pe larg, pentru că merită, albumul reprezentând o adevărată incursiune în istoria muzicii uşoare româneşti…
Grupaj realizat de Octavian URSULESCU